marți, 6 decembrie 2011

Ferice de Neștian Neștiutul

Este dificil să trăieşti printre oamenii în suferinţă şi să nu fii afectat de durerea lor! Şi totuşi dacă te respecţi ca fiinţă care tinde spre adevăr trebuie să o faci. Fiica mea, actualmente în clasa a doisprezecea, zice  „Tată, vreau să mă fac doctor.” „Eşti sigură că poţi vedea mereu suferinţa fără să fii afectată?” îi răspund. „ Nu ştiu, dar este una din meseriile bine plătite şi, se pare, nu va duce niciodată lipsă de clienţi.” „ Înţeleg, dar ce vei face dacă în minte îţi va rămâne mereu întipărită imaginea suferinţei şi a morţii? Deocamdată nu ai de unde să ştii care e gradul de sensibilitate a sufletului tău; este posibil să fie rece şi atunci nu vei întâmpina probleme deosebite ca să-ţi faci meseria în câştig, dar dacă e altfel unde vei ajunge? Slăbiciunea umană îţi va intra în ochi şi în minte şi, te asigur, va fi groaznic să trăieşti aşa. Iar dacă te vei împăca cu ideea că până la urmă ceea ce faci este o meserie şi vei începe să tratezi oamenii ca pe nişte maşini ce vin în service oare vei face ce trebuie? Da, putem admite că cineva trebuie să facă şi această meserie ingrată, dar, te întreb: ţi-e sufletul destul de rece ca să o poţi face cu rezultate notabile? Trebuie să uiţi ce este mila, altfel maşinile care vor trece prin mâinile tale vor scârţâi groaznic…”
Această mică discuţie poate fi prilej de dezbateri pătimaşe şi contradictorii, dar precum filozoful spunea: daţi-mi în punct fix şi vă voi spune adevărul întregului univers, tot aşa cel care afirmă că un doctor poate să-şi facă meseria cu rezultate foarte bune având o inimă miloasă şi sensibilă, să vadă dacă nu se îmbată cu apă rece. Cu cine îl compară pe acesta, când o fiinţă poate fi cunoscută doar din interior?... 
Este adevărat că lucrurile repetate zi de zi ajung să nu te mai afecteze, dar este bine să-ţi doreşti aşa ceva? Este bine să ai o meserie şi o viaţă în care nimic să nu te mai mişte? Este bine ca nici o energie să nu mai acţioneze asupra materiei tale interioare muncind pentru a o îmbunătăţi? Oare să greşesc atât de categoric şi să nu fie această situaţie o ratare sigură a scopului vieţii, acela de a te îmbunătăţi la nivelul materiei interioare şi a sufletului, în ultimă instanţă?
În acesta moment simt un amuzament trist cu privire la una din marile iluzii ale omenirii, aceea prin care se spune că ţi-ai trăit viaţa cu folos dacă ai lăsat ceva în urmă. Ferice de muzicianul cutare sau de scriitorul cutare, ferice de inventatorul X sau de arhitectul Y, ferice de cel care a făcut asta şi ferice de cel care a făcut cealaltă, zic oamenii… Dar chiar sunt motive să se spună despre persoanele acestea asemenea lucruri măreţe? Nu cred! Aceştia nu au făcut nimic pentru ei şi nici pentru cei care urmează dacă materia care a trecut prin corpul lor nu s-a îmbunătăţit contribuind astfel la ridicarea din întuneric a speciei umane… Ba bine că nu, veţi spune, păi nu datorită lor am evoluat ca societate şi am construit o civilizaţie unică în istoria Pământului? Păi nu datorită lor am ajuns mai blânzi şi mai buni, mai educaţi şi mai înţelepţi?...
În primul rând, din lipsa aceluiaşi punct fix absolut necesar în orice comparaţie, eu nu aş putea spune că la nivel general suntem mai educaţi, mai buni şi mai înţelepţi decât acum două mii de ani, să zicem. Iar în al doilea rând, şi acest lucru trebuie să dea foarte mult de gândit, dacă lumea s-a schimbat din alte motive? Dacă a ajuns mai bună nu datorită somităţilor care au rămas înscrise în cărţile de istorie, ci datorită celor foarte puţini, neştiuţi de nimeni, care în tăcere şi-au şlefuit materia interioară ce a trecut prin corpul lor, lăsând urmaşilor un sprijin şi o sămânţă din care azi rodeşte binele, frumosul şi tendinţa spre divinitate pe care fiinţa din tine o percepe, deşi nu ştie de unde provine?
Eu aş zice că această variantă este mult mai plauzibilă şi mai realistă, măcar şi din simplul motiv că nimic din ce a fost frumos cândva nu mai rezistă gusturilor actuale, afară de situaţia când există interese anume din partea cercurilor financiare. Mai degrabă s-a păstrat kitsch-ul decât cultura de bun simţ, când acesta a fost interesant pentru mânuitorii banului.
Mă întorc la ideea cu care am început articolul: care este cea mai bună atitudine la adresa oamenilor care suferă? Să plângi la olaltă cu ei sau să-i ocoleşti ca pe nişte ciumaţi? Nu putem nega că suferinţa este efectul unor cauze mai vechi pe care cel în cauză le-a tratat în derâdere şi în batjocură. Dar dacă suferinţa aceasta este chiar voinţa Conştiinţei cosmice absolute, căreia noi îi spunem Dumnezeu, tocmai pentru a repara ce a fost stricat şi a pune în ordine ceea ce a ajuns în dezordine?... Este vinovat Dumnezeu că omul având liberul arbitru a ales să-şi distrugă corpul şi mintea când putea să le îmbunătăţească pentru a deveni un cer înstelat de fericire şi bucurie? Sau este bine să încercăm să-l deposedăm pe Dumnezeu de pârghiile cu care conduce universul, lucru imposibil, de altfel, şi să-l absolvim pe cel care a păcătuit, prin alimentaţie şi gânduri greşite, de posibilitatea îndreptării prin suferinţă? 
Ce mai rămâne de stabilit? - Atitudinea omului drept, ce posedă conştiinţă, în faţa celui care suferă, se zvârcoleşte şi moare încetul cu încetul din cauza ignoranţei lui!
Este evident că infectarea cu aceleaşi gânduri sau alimente pentru a participa dinăuntru la durerea bolnavului este inacceptabilă, iar nepăsarea este la fel de puţin de dorit, fiind o cauză care mai devreme sau mai târziu va aduce efecte devastatoare. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că atitudinea pustnicului care se întoarce adesea în natură este cea mai bună. În singurătate şi în tăcere el îşi trece materia prin cele mai subtile procese alchimice, iar din când în când revine printre oameni, rostind câteva cuvinte de rară puritate şi înţelepciune, lucru pe care nu îl veţi întâlni niciodată la oamenii din aglomerările urbane, oricât de multe premii Nobel, Oscar, Fields, Pulitzer şi aşa mai departe ar avea ei. Ceea ce simt eu însă este că sfinţenia care vă captivează când ajungeţi în preajma lor nu vine de la cuvinte, ci de la materia fiinţei lor interioare care fizic şi energetic vă inundă şi vă sublimizează. Eu am întâlnit un astfel de om.
Ferice de sfinţii tăcuţi pe care nu-i ştie nimeni!
Ferice de Neștian Neștiutul!

PS. ceva timp mai încolo...

Sfințenia și inocența acestor persoane nu a putut să reziste, dar pentru că mi-a mai rămas speranța că în cele din urmă ne vom putea înțelege eliberați de duplicitatea persoanei, ca într-o singură ființă, las acest articol exact așa cum l-am scris în acel moment de sublimă inocență. 

marți, 8 noiembrie 2011

Cine redă demnitatea fiinţei umane?

Un articol critic?! O peroraţie? Să mă exprim liber ori să mă ascund în mine însumi admiţând ca de atâtea ori că totul este inutil? Sau să mă întreb iarăşi aşa cum am făcut-o în gând adineauri: dar a fost demnă vreodată? Mi-aş putea permite, pentru că în cele din urmă am decis că de acum înainte tot ce voi scrie nu va mai lua în considerare: ce părere îşi vor face oamenii? oare ce vor zice? În definitiv, ce sunt oamenii dacă nu ar fi părerea pe care ţi-o faci despre ei?! Ceva sărac şi lipsit de prea multe proprietăţi, un gard de care te împiedici în fiecare zi, uneori prea înalt, alteori prea scund, dar în esenţă şi în definitiv nişte obiecte care îţi blochează cărările şi te împrejmuiesc într-o arenă în care trebuie să lupţi până la moarte. Ce sport sângeros?! Ce ringuri ascunse prin cartierele rău famate ale Asiei, unde oamenii luptă pe viaţă şi pe moarte pentru distracţia câtorva netrebnici care pariază, fluturând bani slinoşi, îmbătaţi de dorinţă de a vedea cât mai repede sângele curgând? Cine sunt aceştia, altceva decât nişte păduchi săriţi din blana fiarelor care au făcut să curgă atâta sânge de-a lungul istorie?! Cine i-a învăţat ce să facă dacă nu Mintea din om, care s-a strâns în poveşti, amintiri, pe coclauri, pretutindeni unde există dorinţa de a satisface netrebnica plăcere umană.
Trebuie să-mi spun iarăşi: opreşte-te!, nu lăsa mintea să lupte împotriva minţii, nu te amăgi că te va ajuta când o denigrezi pe ea, cumplitul intrigant, eliberatorul şi siluitorul, justiţiarul şi ticălosul, prietenul şi duşmanul, frumuseţea şi urâţenia, soluţia şi imposibilul. De ce tocmai de la ea să ceri ajutor când lucrurile de mai înainte nu pot fi divizate, succedându-se nu în oameni, cum s-ar crede, ci în timp, fiecare secundă egală cu cealaltă, într-o cadenţă imperturbabilă. Adu-ţi aminte ce ţi-ai promis: de acum înainte ceea ce faci, ce gândeşti, ce spui trebuie să-ţi placă ţie, în primul rând ţie.
Cine ar putea să te aprobe domolind mintea, domolind simţurile?! Cei care nu citesc niciodată un rând, pustnicii poate, dar nu şi cei care s-au lăsat prinşi în acest vârtej al cunoaşterii eronate, exersând desperarea, căzând şi ridicându-se în lupte interminabile pentru distracţia Celui Care Nu Trebuie Spus Pe Nume, ca în Harry Potter,  diavolul sumbru care s-a cuibărit în mintea noastă încă de la începutul civilizaţie, cerându-ne carnea şi sângele, îngrăşându-ne cu nevoi ca să aibă ce să pună la frigare, bucurându-se ori de câte ori ajungem în impas, aplaudând în fiecare dimineaţă când intrăm în scenă sau în ring fiindcă îi menţinem cu o ardoare peste aşteptări lumea lui, a luptelor fără şir, a adversităţilor nenumărate, a competiţiilor fără câştigători, învinşi cu toţii de povara remuşcărilor, ameţiţi de damful unei bucăţi de carne pusă la frigare, de aburul unei băuturi îmbietoare, de gustul unei atingeri în care simţurile freamătă ca nişte mori în vânt până ce li se rup elicele, producând energie pentru acel odios care sălăşluieşte în interiorul fiinţei umane.
Ah, unde e duşmanul să sar cu el în aer ca un kamikaze, pentru patrie, pentru onoare, pentru religia strămoşească! El, care mi-a asuprit familia, limba, patria, unde e, să-l omor cu mâinile mele şi să mă eliberez de tirania care m-a îngropat de viu…
Dragul meu, nu-l căuta printre oameni, nu te uita după el prin vecini, nici de-al lungul istorie în jos sau în sus, caută-l în tine şi îl vei găsi sub forma patimii, a gusturilor din ce în ce mai rafinate, a poftei de a-ţi satisface limba şi de a oferi vibraţie pielii, a simţurilor încinse după plăceri fără număr, muncind tot mai mult şi mai mult, până la 65, 67, 70 de ani ca să ieşi la pensie în sfârşit, aplaudat cu frenezie de o societate vândută banului, o societate în care ai voie să faci orice, chiar să şi ucizi, dar care nu te iartă dacă nu îţi dai dările, acelaşi iobag legat de glia marelui boier, Iluzia, care îţi spune că după tot acest calvar îţi va fi bine, că vei avea o viaţă frumoasă undeva la ţară, într-o căsuţă albă, cu o grădină plină de flori, respirând în cele din urmă aerul libertăţii şi al fericirii.
Dar cum se întoarce! Unde crezi că te afli?! Pe moşia ta, iobag nenorocit?! Îţi voi arăta eu cine este stăpânul! Poftim boală, na-ţi copii desperaţi care îţi lasă în grijă nepoţii ca să poată merge la serviciu pentru o bucată de pâine îndulcită, totuşi amară, ce pensie?!, nu mai sunt bani pentru ea, suntem în criză, mai răbdaţi şi voi până trece, ah, mai sunt mulţi pe listă, nu mai mor ghiujii aceştia?! Ia mai spune guvernanţilor să umble la sistemul medical, inutilităţile acestea trăiesc prea mult, ce medicamente compensate, ce tratamente, ce doctori?! Ei, şi ce dacă pleacă toţi din ţară şi rămân numai felcerii, parcă s-ar putea duce undeva unde să nu-i găsesc eu? râde Cea ascunsă în omul de la putere, fără ca nici măcar el însuşi să o ştie, închipuindu-şi ca lucrează pentru popor când lucrează pentru Măria sa, dracul.
Şi peste tot împrejur asprime şi stres, cei care ar trebui să te ajute: soţia, copii, părinţii, prietenii sunt o sursă nesfârşită de supărare, de lovituri sub centură chiar atunci când ai nevoie cel mai puţin de ele, abandonându-te în cele din urmă singur în braţele simţurilor, ca un miel ce urmează să fie pus la frigare, înecându-ţi oful în alcool, în desfrâu şi în braţele celui mai perfid dintre simţuri, cel care te umflă la propriu şi la figurat, plăcerea gustului, devenind în cele din urmă o epavă.
Şi cum să fi fost altfel dacă pentru a atenua stresul produs de această maşinărie infernală care a devenit societatea umană, de îndată ce te scoli după o cafea şi o ţigară, merge un hamburgher injectat cu toate spurcăciunile din lume, dar gustos, apoi la serviciu, nu te poţi abţine, îţi e amară gura şi viaţa, mergi la automatul din care curge acea băutură lălâie numită cafea, ceai, capucino, lapte machiato şi între două mişcări mai ronţăi ceva presărat cu cristale mari de sare, apoi urmează prânzul, o halcă de carne cu multă grăsime, condimentată din abundenţă cu arome aduse de la mama dracului…  buun, să trăieşti coană bucătăreasă, mai venim şi mâine, te pupăm! Unde? Tot aici, da, tot aici vom veni, stai fără grijă, unde o să ne ducem?! 
Mai lucrezi ceva după aceea, deşi maţele îţi  plescăie ca un lac prea mic pentru câte broaşte orăcăie acolo, dar parcă nu te mai poţi concentra, ia să vedem, o cafea, hm, e bună, mai pune ceva zahăr, fato, dă şi o ţigară, aşa, lungă şi subţire, cum e moda acuma, ce dracu, nu am să mă piş eu împotriva vântului! Timpul trece, ura! hai acasă, dar să mă opresc pe la supermarket: pastramă, salam, carne, whiski, ţigări, nu, n-am uitat nimic! Ce faci femeie, iar îmi dai lobodă, nu ţi-am spus că îmi place orice mâncare dacă nu se vede din carne?! Ptiu, ce-i cu apa asta lungă, noroc că am trecut pe la supermarket, oh, dar ce mi-e foame, ce greu se mai prăjeşte carnea asta al dracului, ia treci încoace! americanii te mănâncă în sânge, zic că eşti delicatesă, au dreptate, bătui-ar norocul să-i bată! Acum pot să mă odihnesc în faţa televizorului, am mâncat ca popa la praznic, dar ce mă mai doare ficatul!, va trebui să fac o vizită săptămâna asta la doctor, să-mi dea nişte pastile, doar nu sunt prost să ţin regim ca tâmpiţii care nu ştiu să se bucure de viaţă!!! Pentru ce aş mai trăi dacă nu m-aş bucura de un pic de cărniţă la tigaie şi, de ce nu, şi de cărniţa fragedă a unei colege, tânără şi darnică?
Conştiinţa, Dumnezeu, cărţile sfinte?! Nu există pentru oamenii aceştia astfel de lucruri, pentru ei există numai ignoranţa care s-a cuibărit în corpul lor sub forma simţurilor, cu atât mai hămesite cu cât li se dă mai mult.
Dar cine sunt eu să-i admonestez?! Poate vorbesc de mine, ce te bagi? Eu nu am fost ca ei?! Sau ei nu vor fi ca mine?! Se clatină timpul! Oamenii se vor trezi, ai să vezi!


vineri, 21 octombrie 2011

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct decât o realitate.
Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Eu cred că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. Spiritul de care vorbim uneori nu este nici el lipsit de materialitate, numai că materia lui nu mai face parte din realitatea fizică.
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare? O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paleta foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu? Nu cred că e potrivită această întrebare! Corect este: de ce unii o mai au, iar alţii nu?
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd prea adesea?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei încât este practic un vis să ai permanent o inimă bună. Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie. Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens.
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment, ar fi un lucru neadevărat să spun asta. Şi având-o, este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o proprietate naturală a fiinţei lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru minte, dar pentru planurile multidimensionale ale conştiinţei, cum ar spune Horia Ţurcanu, ele sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi? Ei şi ce dacă lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, ce dacă te-a trădat sau te-a minţit? Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a reacţiilor şi a accidentelor? De ce laşi frustrările să te copleşească? Eu cred sincer că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană de valoare, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă curăţenie prin templul sufletului şi ai grijă că în afara gândurilor care te otrăvesc alimentele sunt şi ele foarte importante. Aici vorbesc despre lucruri experimentate de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii, cu cât mai pur, cu atât mai frumos. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată. Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi totul în preajma ta. Nu îţi poţi controla reacţiile! Vă spun că sigur se poate trăi în condiţii mult mai bune într-o blândeţe naturală a materie dacă îţi obişnuieşti corpul cu alimente pure, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina divină, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur aceste lucruri sunt importante, dar nu aş fi sigur că sunt mai importante decât materia efectivă care se depune pe corpul nostru prin aportul de hrană, s-ar putea ca toate acestea să fie proprietăţi ale materiei interioare şi atât. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile şi spiritul pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Prieteni, faceţi tot ce vă stă în putere să vă îmbunătăţiţi, treceţi peste toate complexele şi principiile voastre pentru a obţine din nou inima bună pe care aţi avut-o cândva, mai sacrificaţi câte ceva din plăcerile voastre, fiindcă merită! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită; este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului, pentru că în acest timp nu evoluezi deloc. Datoria ta primordială era să transformi materia universului, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Viaţa te iartă în copilărie şi în tinereţe pentru toate greşelile comise, căci era obligatoriu să înveţi din ele, dar de la maturitate încolo, din jurul vârstei de 35 de ani nu te mai iartă. Este justă şi implacabilă, se iubeşte pe sine şi nu are nevoie de cei care nu o ajută. 


miercuri, 12 octombrie 2011

Beneficiile suferinţei

Lucrurile ce le voi expune în articolul de faţă vor întrece pe alocuri puterea de toleranţă a oamenilor. Vă veţi mira profund de concluziile pe care le voi trage povestind o situaţie care s-a petrecut de curând.
S-a întâmplat că o fiinţă foarte dragă mie a contactat o viroză destul de aspră şi încăpăţânată. Nu e relevant sa dau prea multe amănunte asupra cazului, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am crezut că viaţa acelei persoane este pusă serios în pericol. Am făcut uz de toate cunoştinţele mele transcendentale, am căutat în mine cele mai puternice forţe ale raţiunii, m-am închinat divinităţii cu o ardoare nemaiîntâlnită până atunci, dar parcă totul se prăbuşea în jurul meu vertiginos şi implacabil. Au fost momente groaznice, nu am crezut că se poate suferi atât! Fusesem destul de sigur până atunci că sensibilitatea mea îmi dăduse destule de îndurat şi în această competiţie eram deja un campion. Dar mi-am dat seama că mă înşelasem groaznic. Se putea mult mai mult!. S-a dovedit că a fost un foc de paie, o viroză mai încăpăţânată şi atât. Copilul s-a făcut bine.
Până aici poate nimic extrem de spectaculos. Practic toţi oamenii trec prin astfel de experienţe. Dar în aceste câteva zile prin mine au trecut înţelegeri care cu greu se pot exprima, apropierea dintre mine şi Dumnezeu la nivel afectiv a ajuns la apogeul cunoaşterii mele, pot să spun că niciodată nu am fost mai detaşat de egoul meu ca în aceste zile.
Evit de ceva timp să mai fac târguri cu Dumnezeu, lucruri din acelea pe care le rosteşte omul aflat în suferinţă : „Doamne dacă mă scoţi din situaţia asta voi fi cel mai fidel slujitor al tău, credinciosul tău cel mai pur, pâinea ta etc”.
Totuşi nu m-am mai închinat parcă niciodată divinităţii ca în aceste zile; mi-am recunoscut neputinţa şi m-am dăruit cu totul voinţei sale. I-am spus că indiferent de ce se va întâmpla mă voi supune hotărârii divine, pentru că legile cosmice sunt juste aşa cum le-a hotărât el în înţelepciunea lui impecabilă. Nu trebuie să vă mai spun că pentru mine Dumnezeu nu este o persoană, ci pur şi simplu existenţa pură. Tot ce se face nu este la cunoştinţa sa cum se spune, ci este parte din fiinţa sa. În acest fel Dumnezeu este întotdeauna just, pentru că el este implicat în tot ceea ce se întâmplă, iar suferinţa tuturor este şi a sa. El nu este cel care judecă de pe un tron, ci este cel care coboară în nămol, el este cel mai de sus şi în acelaşi timp cel mai de jos. Vorbim desigur aici de realitatea iluzorie în care noi oamenii ne avem casă. În principiu toate această suferinţă este ireală. Este un apanaj al simţurilor necesar pentru supravieţuire, dar în sine nu este o realitate absolută. Desigur nu e posibil să-l putem explica pe Dumnezeu în omnipotenţa şi omniprezenţa sa, şi cu atât mai puţin să înţelegem ceea ce reprezintă el în realitate.
Dar în lumea simţurilor lucrurile s-au întâmplat aşa cum v-am spus adineauri. Cea mai subtilă parte a fiinţei mele ştia cu certitudine că nimeni nu moare şi nimeni nu se naşte, dar fiinţa mea afectivă a suferit amarnic în aceste zile. Nu am să pot da acum o notă a realizărilor mele la nivelul conştiinţei, dar vă pot spune cu certitudine că în fiinţa mea s-au produs în aceste zile schimbări care cu greu se puteau realiza într-o viaţă cotidiană obişnuită. Ştiu că limbajul nu mă ajută, dar vă pot spune că atenţia faţă de tot ce există a crescut în mine în mod exponenţial în această perioadă şi este greu de conceput că aş mai putea vreodată să fac rău cuiva cu bună ştiinţă. Posibilitatea ca orice fiinţă care respiră  să aibă acelaşi şir de experienţe cu mine mi-a sporit compasiunea enorm de mult. Nu am nici un punct fix ca să pot face o comparaţie, dar cred că în acest domeniu am urcat destul de sus. Dar cât suntem în formă fizică nu putem fi siguri de nimic, este suficient un mic accident al creierului ca să uităm tot ce ştim şi să devenim simple animale.
Poate veţi spune că forţez lucrurile, dar rememorând istoria umanităţii, îmi dau seama acum mai mult ca niciodată că durerea pe care au suferit-o popoarele de-a lungul timpului le-a ajutat să evolueze mai mult decât orice, că fără această flacără cumplită a experienţelor colective abominabile omul ar fi stat şi astăzi în postura de animal de la gura peşterii sau de pe crengile copacului. Nu vreau să dau nume de popoare, pentru că oamenii sunt predispuşi să judece sumar şi să arunce cu foc în cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume, dar fără prezenţa torţionarului victima nu ar fi putut să evolueze înspre o apropiere reală de Dumnezeu, şi nu numai în segmentul său religios. Există apropiere de Dumnezeu la nivelul înţelegerii interiore, sunt stări care nu se pot reproduce prin cuvinte; nu e un secret că deşi ne-am îmbogăţit limbajul nu ne putem transmite stările sufletului decât în mică măsură. Aşa încât concluzia mea este aspră, dar necesară: nu trebuie să ne iubim numai aproapele, trebuie să ne iubim chiar şi torţionarul. Conceptul răzbunării trebuie pur şi simplu să dispară din preocupările noastre. Uciderea sau pedepsirea aspră a vinovatului, aşa cum ne place nouă să spunem celui care s-a aşezat de-a curmezişul vieţii noastre, care apare, chiar fără să o ştim, ca urmare a justiţiei divine, este una din cele mai puternice frâne care ne ţin în lumea activităţilor inferioare. Când orice om va închide televizorul în faţa unui film în care personajul principal şi „pozitiv” îşi răzbună cu sânge pierderea pricinuită, atunci înseamnă că ne-am mai îmbunătăţit cu un vârf de ac.
Voi face comparaţie între lucrurile ce s-au întâmplat în ultima vreme în două ţări îndepărtate şi diferite, China şi România. Dacă una din ele şi-a reeducat sursa opresiunii, ultimul împărat, lăsându-l în viaţa pentru a experimenta greutăţile oamenilor de rând, dându-i posibilitatea să ajungă la înţelegere şi compasiune, cealaltă şi-a împuşcat doi dintre cârmuitorii săi din ultimul veac în cel mai inconştient mod posibil. Şi care este rezultatul: aproape nimeni din ţara asta nu a învăţat nimic, iar beneficiile sperate după ce s-a realizat răzbunarea nu numai că nu au apărut, dar s-a aruncat şi asupra copiilor cu o pedeapsă nemeritată. Justiţia divină vede tot şi răsplăteşte tot! Dacă China urcă continuu atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul bogăţiei naţionale, România, fără o minune, va mai înota în mocirlă mult timp. Aş vrea să fie altfel, dar ţinând cont de condiţia etnică şi de nivelul de conştiinţă a cetăţenilor, este greu de crezut că mă pot înşela.
Desigur nu e relevant orice amănunt în această comparaţie, nici în China nu curge doar lapte şi miere, nici în România, numai otravă. Dar oricum este ceva de meditat şi de luat în seamă în această comparaţie.
Îndreptarea păcătosului prin educaţie şi iubire este o treaptă grea şi înaltă pe scara vieţii. Cu curaj sau târâş va trebui să o urcăm neapărat. Altfel, cu oameni abrutizaţi împrejurul nostru va fi imposibil să avem o viaţă frumoasă!


duminică, 9 octombrie 2011

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este apogeul aspiraţiilor noastre. El este mai mult chiar decât ne putem noi închipui. Nu zadarnic, în filozofia care a creat cea mai completă artă a transformării, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Isus, soarele care a creat creştinismul şi religia iubirii aproapelui, a exprimat cam acelaşi lucru când ne-a comunicat că puterea credinţei poate ridica un munte ca să-l arunce în mare. 
Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de fiinţa şi calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, esenţa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre divinitate, în timp, din viaţă în viaţă şi din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor sfinte de înţelepciune. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite divinităţii este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a fericirii. Ea nu furnizează obiecte precum celelalte preocupări omeneşti, ea produce pur şi simplu starea. Tot ce facem când mâncăm, ne distrăm sau dormim este destinat ca să se obţină o stare. Preocuparea de divinitate este ea singură o stare. Oricât de terifiante ar fi experienţele fizice ale unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra divinităţii percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi chiar experimentarea suferinţei dusă până la apogeu nu este decât un mijloc de spălare a păcatelor. În acel moment el îşi recunoaşte vinovăţia egoului şi devine mult mai atent la acţiunile sale încurajând astfel formarea conştiinţei. Apoi acest om nu mai are nevoie de paznici şi de legi aspre care să-l împiedice să facă răul, el devine bun şi just prin natura sa şi aduce lumină peste întreaga omenire. În acest context bisericile trebuie văzute ca nişte oaze în deşert. Orice trecător însetat, orice fiinţă care simte că ceva îl supără în interiorul său poate intra în ea pentru a-şi umple golul care îl îndurerează. Creştină, hindusă, musulmană, budistă, indiferent de numele ce l-ar avea o biserică, ea este un centru de energie  pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu divinitatea. Atunci, pierzându-şi egoul, ea va deveni însăşi o biserică, biserica absolută.
Fixarea minţii asupra divinităţii aduce în atenţie tot ce e mai liniştit, mai frumos şi mai cald din tot ceea ce ne putem noi închipui. Euforia, surpriza şi entuziasmul sunt permanent în actualitate, permanent vii.
Oare credeţi că umanitatea nu a mai ajuns niciodată la o asemenea stare de înălţare spirituală ca acum? Vă închipuiţi că realizările tehnologice ale prezentului fac posibilă îmbunătăţirea omului în toată diversitatea sa?… Fac o pauză în acest moment şi vă las un pic să vă gândiţi singuri la ceea ce voi spune în continuare. Conform obiceiului instituit de dogmatica religioasă când se ia în discuţie universul sensibil interior vă aşteptaţi să spun că această cale nu e bună, că în vechime oamenii erau mult mai apropiaţi de valorile autentice ale sufletului, iar acum sunt ca nişte oi fără păstor ce se duc una câte una în fântâna pierii.
Dar eu nu am să spun asta pentru că nu cred asta. Eu am să vă spun că oi fără păstor au fost în toate timpurile şi dacă în trecut au fost oaze de dezvoltare interioară armonioasă în omenire ele se datorează numai omului care s-a dedicat divinităţii. Aşa cum atunci acei oameni s-au adunat într-o conştiinţă şi ne-au lăsat izvoare de apă vie ce ne alimentează şi astăzi, tot aşa şi noi putem să ne adunăm într-o conştiinţă pentru a crea stări de cea mai mare puritate spirituală. Astfel concluzia mea vine firesc: nu contează bogăţia sau sărăcia, nici tehnologia sau instrumentele rudimentare, ci numai atenţia interioară către divinitate şi atributele ei.
Mediul nu este important decât pentru trup, pentru realitatea superioară ce o reprezintă starea e nevoie de altceva.   
Starea de divinitate prin crâmpeie, clipele de sublim, nu ne sunt interzise nici acum, aşa păcătoşi cum suntem, eternizarea lor însă este o lucrare care acoperă toată existenţa universului. Am putea să ne mulţumim şi cu aceste stări trecătoare de sublim… dar ce ne facem după trecerea lor? Poate tocmai prin experimentarea lor după ele urmează căderea şi de multe ori desperarea absolută.
Astfel s-ar putea spune că prin natura vieţii pe care am primit-o suntem obligaţi să obţinem starea de divinitate ca o stare de permanenţă. Dacă aveţi o altă soluţie, aplicaţi-o, dar dacă la urmă când veţi trage linia veţi fi nesatisfăcuţi de rezultatele obţinute, amintiţi-vă de această cale. Aveţi timp!

joi, 22 septembrie 2011

Identitate

Se întâmplă un fenomen foarte ciudat cu mine în ultima vreme. Orice fiinţă pe care o întâlnesc îmi pare cunoscută! Nu m-am mai întâlnit niciodată cu ea fizic, dar parcă ne-am mai vorbit şi ne-am mai atins… Să fie vorba de conştiinţa identităţii mele cu toate formele de viaţă? Dacă ar fi aşa m-aş bucura enorm. Aş putea iubi pe oricine ca pe mine însumi şi tot ce aş vrea pentru mine aş vrea pentru orice fiinţă.

duminică, 11 septembrie 2011

Destinul unui om

Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora.
Se poate spune că Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.

Filozofia este rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi aproape nici un pic de căldură sufletească.
Aşadar, completând acest citat personal, foarte drag mie, voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre.
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu-Viața ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el(ea) numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii, destinul este numai şi numai în mâna omului, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce pe orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la  mediul strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, îşi poate crea şi trecutul. Trecutul care a fost cândva, activându-se o altă serie de posibilităţi din cele pe care divinitatea le-a dat la începutul vieţii, se poate înlocui cu altul din care să nu se mai păstreze nimic din erorile de altădată.
În principiu aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă, anume că o formă oarecare care nu şi-a realizat fericirea să dispară pentru a face loc altei forme care să-i îndeplinească aspiraţiile absolute.
În condiţiile cosmice actuale, cu mici diferenţe, fericirea care îl poate hrăni pe om nu are cum să  ţină mai mult de 70-80 de ani. Excludem aici accidentele în sus şi în jos, o altă posibilitate pe care fiinţele vii şi-au activat-o. De ce există accidentul şi pentru ce a fost el activat este un mister pe care nici eu însumi nu mi-l pot explica acum.
Încheind, ca să nu obosesc prea mult mintea omului cu o diversitatea prea mare de informaţii, voi spune, parafrazând, toate lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie.



luni, 5 septembrie 2011

2012 sfârșitul lumii?

Toată lumea vorbeşte de 2012 ce de un iminent sfârşit al lumii. Poate sunt semne că omenirea a ajuns la un punct de cotitură şi această ordine a lucrurilor nu mai poate continua aşa. Practic divagaţiile în legătură cu 2012 nu fac decât să amplifice nişte temeri mai vechi ale omului social în legătură cu echilibrul extrem de şubred al lumii sale.
Nu cred că cei care propagă ideea de sfârşit al lumii se gândesc neapărat la spulberarea Pământului de pe axul său cosmic, ci mai degrabă se tem de distrugerea vechilor valori care susţin civilizaţia umană.
Cum văd eu lucrurile?... Este adevărat că în curând va veni sfârşitul lumii în care am crescut şi pe care am cunoscut-o . O lume bazată pe competiţie, pe luptă, pe forţă şi autoritate. Simţurile mele îmi spun că vechea lume va pieri curând şi o lume nouă îşi va arăta forma.
Este posibil să fiu contestat cu o mulţime de argumente, la prima impresie, foarte obiective, să se spună că decadenţa a intrat în toate straturile societăţii, că omul a uitat de Dumnezeu şi  acum ştie doar de idoli şi bani, că valorile morale şi religioase s-au pierdut cu desăvârşire şi pedeapsa lui Dumnezeu va veni firesc cu cele mai mare calamităţi ce s-ar putea închipui, vrednice de Sodoma şi Gomora.
Dar eu vă spun că e momentul să ne schimbăm părerea despre Dumnezeu, chiar şi despre cel personal, pe care cea mai mare parte a omenirii nu-l poate depăşi, deşi, vă asigur, Dumnezeu este cu mult mai mult decât atâta, şi să nu mai credem că Viaţa, inteligenţa şi justiţia absolută se poate comporta ca un tiran care a absolvit doar câteva clase la o şcoală particulară. E timpul să înţelegem că Dumnezeu este primul dispus să ajute şi el o face cu cât fiinţa vie are nevoie mai mult de ajutorul său.
E adevărat că vechile valori sociale bazate pe autoritatea statului sunt din ce în ce mai sleite de puteri, că aparatul represiv nu mai poate fi susţinut cu fermitatea de altădată de vreme ce informaţia circulă liber, că având un pic de suflet se poate găsi scuze chiar şi celui mai rău dintre oameni sau chiar celui mai sângeros regim…
Nu am să pot în condiţiile de faţă să lărgesc discuţia prea mult, căci poate nu e timpul şi nici locul, tot ce pot este să dau oamenilor un semnal pentru o nouă speranţă şi negreşit pentru o lume mai bună.
Poate noi cei din generaţia această nu vom mai apuca să gustăm prea mult din beneficiile ei, dar ne vom bucura negreşit de ea prin Viaţa din noi care va poposi în altă formă, căci chiar dacă e adevărat că materia trupului se dezintegrează sub bătaia forţelor cosmice şi ale timpului, materia subtilă care alcătuieşte sufletul şi Viaţă este nemăsurabil mai lungă, până la a deveni nemuritoare prin esenţa sa cea mai subtilă.
În ciuda decadenţei de care pare a da dovadă societatea eu simt deja un suflu nou, simt ca şi cum divinitatea şi-ar trimite îngerii şi forţele binelui înspre acest Pământ atât de hăituit de durere şi lacrimi. Fiinţele vii din această lume eu simt că şi-au trăit deja purgatoriul şi curăţenia care se va naşte din conştiinţa lor, atât de greu încercată, va aduce în lume o frumuseţe de nedescris.
Nu ştiu cu exactitate de ce natură va fi această sfinţenie şi frumuseţe, e prea posibil să nu se întrevadă de loc în condiţiile de trai clasice, e prea posibil ca statisticile de peste o sută de ani să arate o diminuare a obiectelor de larg consum faţă de timpurile actuale, dar ce va simţi omul în sufletul său va fi infinit mai luminos decât ce a fost până acum.
Fiinţa umană se apropie de ridicare, în ciuda relicvelor pe care ea încă le mai venerează: victoriile în războaie, luptătorii aprigi şi nemiloşi, arsenalul nuclear şi convenţional, puterea armatelor şi a naţiunilor.
Aţi putea să credeţi că şi eu sunt unul dintre aceia care se grăbeşte să dea cu mătura şi foraşul peste toată experienţa omenirii, peste toată istoria sa, trâmbiţând sus şi tare că totul a fost rău şi trebuie neapărat şters din mintea oamenilor, eventual prin tortură sau spălare de creieri. Nu numai că nu este aşa, dar eu chiar mă aşez în genunchi în faţa celor care au suferit atâtea mii de ani şi apreciez din inimă orice efort şi sacrificiu făcut, căci fără lecţiile istorie noi acum am fi goi şi fără de învăţătură. În fapt eu nu recomand nici un fel de revoltă, indiferent de domeniu, căci ce este ucis cu forţa se întoarce înapoi şi loveşte cu intensitate înzecită.
În curând nu vom mai avea nevoie de paznici plătiţi de noi ca să ne pedepsească atunci când greşim sau facem răutăţi. Prin conştiinţa noastră ne vom fi proprii paznici şi orice om, ştiind care e sarcina lui primordială, va înţelege că trebuie să respecte mediul în care se şlefuieşte conştiinţa. Avem acest Pământ, eu spun incredibil de frumos, trebuie să-l păstrăm aşa până ce divinitatea ne va deschide orizonturi spre locuri şi mai frumoase.
Pe calea voastră de acum înainte veţi avea cu voi permanent gândul meu bun, cuvântul meu de înţelepciune şi îmbărbătare, speranţa vie care s-a născut în mine prin voia lui Dumnezeu, speranţă pe care o dăruiesc mai departe.
Nu fiţi trişti indiferent de cât de grea vi s-ar părea viaţa acum, indiferent de cât de bolnavi şi de slabi vă simţiţi, în curând o lume nouă, obiectivă, fondată pe condiţii cosmice favorabile, va lua locul celei vechi în care v-aţi şlefuit personalitatea şi v-aţi definitivat învăţătura.
Ce a fost greu deja a trecut.