vineri, 21 octombrie 2011

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct decât o realitate.
Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Eu cred că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. Spiritul de care vorbim uneori nu este nici el lipsit de materialitate, numai că materia lui nu mai face parte din realitatea fizică.
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare? O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paleta foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu? Nu cred că e potrivită această întrebare! Corect este: de ce unii o mai au, iar alţii nu?
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd prea adesea?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei încât este practic un vis să ai permanent o inimă bună. Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie. Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens.
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment, ar fi un lucru neadevărat să spun asta. Şi având-o, este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o proprietate naturală a fiinţei lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru minte, dar pentru planurile multidimensionale ale conştiinţei, cum ar spune Horia Ţurcanu, ele sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi? Ei şi ce dacă lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, ce dacă te-a trădat sau te-a minţit? Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a reacţiilor şi a accidentelor? De ce laşi frustrările să te copleşească? Eu cred sincer că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană de valoare, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă curăţenie prin templul sufletului şi ai grijă că în afara gândurilor care te otrăvesc alimentele sunt şi ele foarte importante. Aici vorbesc despre lucruri experimentate de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii, cu cât mai pur, cu atât mai frumos. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată. Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi totul în preajma ta. Nu îţi poţi controla reacţiile! Vă spun că sigur se poate trăi în condiţii mult mai bune într-o blândeţe naturală a materie dacă îţi obişnuieşti corpul cu alimente pure, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina divină, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur aceste lucruri sunt importante, dar nu aş fi sigur că sunt mai importante decât materia efectivă care se depune pe corpul nostru prin aportul de hrană, s-ar putea ca toate acestea să fie proprietăţi ale materiei interioare şi atât. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile şi spiritul pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Prieteni, faceţi tot ce vă stă în putere să vă îmbunătăţiţi, treceţi peste toate complexele şi principiile voastre pentru a obţine din nou inima bună pe care aţi avut-o cândva, mai sacrificaţi câte ceva din plăcerile voastre, fiindcă merită! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită; este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului, pentru că în acest timp nu evoluezi deloc. Datoria ta primordială era să transformi materia universului, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Viaţa te iartă în copilărie şi în tinereţe pentru toate greşelile comise, căci era obligatoriu să înveţi din ele, dar de la maturitate încolo, din jurul vârstei de 35 de ani nu te mai iartă. Este justă şi implacabilă, se iubeşte pe sine şi nu are nevoie de cei care nu o ajută. 


miercuri, 12 octombrie 2011

Beneficiile suferinţei

Lucrurile ce le voi expune în articolul de faţă vor întrece pe alocuri puterea de toleranţă a oamenilor. Vă veţi mira profund de concluziile pe care le voi trage povestind o situaţie care s-a petrecut de curând.
S-a întâmplat că o fiinţă foarte dragă mie a contactat o viroză destul de aspră şi încăpăţânată. Nu e relevant sa dau prea multe amănunte asupra cazului, dar trebuie să recunosc că au fost momente când am crezut că viaţa acelei persoane este pusă serios în pericol. Am făcut uz de toate cunoştinţele mele transcendentale, am căutat în mine cele mai puternice forţe ale raţiunii, m-am închinat divinităţii cu o ardoare nemaiîntâlnită până atunci, dar parcă totul se prăbuşea în jurul meu vertiginos şi implacabil. Au fost momente groaznice, nu am crezut că se poate suferi atât! Fusesem destul de sigur până atunci că sensibilitatea mea îmi dăduse destule de îndurat şi în această competiţie eram deja un campion. Dar mi-am dat seama că mă înşelasem groaznic. Se putea mult mai mult!. S-a dovedit că a fost un foc de paie, o viroză mai încăpăţânată şi atât. Copilul s-a făcut bine.
Până aici poate nimic extrem de spectaculos. Practic toţi oamenii trec prin astfel de experienţe. Dar în aceste câteva zile prin mine au trecut înţelegeri care cu greu se pot exprima, apropierea dintre mine şi Dumnezeu la nivel afectiv a ajuns la apogeul cunoaşterii mele, pot să spun că niciodată nu am fost mai detaşat de egoul meu ca în aceste zile.
Evit de ceva timp să mai fac târguri cu Dumnezeu, lucruri din acelea pe care le rosteşte omul aflat în suferinţă : „Doamne dacă mă scoţi din situaţia asta voi fi cel mai fidel slujitor al tău, credinciosul tău cel mai pur, pâinea ta etc”.
Totuşi nu m-am mai închinat parcă niciodată divinităţii ca în aceste zile; mi-am recunoscut neputinţa şi m-am dăruit cu totul voinţei sale. I-am spus că indiferent de ce se va întâmpla mă voi supune hotărârii divine, pentru că legile cosmice sunt juste aşa cum le-a hotărât el în înţelepciunea lui impecabilă. Nu trebuie să vă mai spun că pentru mine Dumnezeu nu este o persoană, ci pur şi simplu existenţa pură. Tot ce se face nu este la cunoştinţa sa cum se spune, ci este parte din fiinţa sa. În acest fel Dumnezeu este întotdeauna just, pentru că el este implicat în tot ceea ce se întâmplă, iar suferinţa tuturor este şi a sa. El nu este cel care judecă de pe un tron, ci este cel care coboară în nămol, el este cel mai de sus şi în acelaşi timp cel mai de jos. Vorbim desigur aici de realitatea iluzorie în care noi oamenii ne avem casă. În principiu toate această suferinţă este ireală. Este un apanaj al simţurilor necesar pentru supravieţuire, dar în sine nu este o realitate absolută. Desigur nu e posibil să-l putem explica pe Dumnezeu în omnipotenţa şi omniprezenţa sa, şi cu atât mai puţin să înţelegem ceea ce reprezintă el în realitate.
Dar în lumea simţurilor lucrurile s-au întâmplat aşa cum v-am spus adineauri. Cea mai subtilă parte a fiinţei mele ştia cu certitudine că nimeni nu moare şi nimeni nu se naşte, dar fiinţa mea afectivă a suferit amarnic în aceste zile. Nu am să pot da acum o notă a realizărilor mele la nivelul conştiinţei, dar vă pot spune cu certitudine că în fiinţa mea s-au produs în aceste zile schimbări care cu greu se puteau realiza într-o viaţă cotidiană obişnuită. Ştiu că limbajul nu mă ajută, dar vă pot spune că atenţia faţă de tot ce există a crescut în mine în mod exponenţial în această perioadă şi este greu de conceput că aş mai putea vreodată să fac rău cuiva cu bună ştiinţă. Posibilitatea ca orice fiinţă care respiră  să aibă acelaşi şir de experienţe cu mine mi-a sporit compasiunea enorm de mult. Nu am nici un punct fix ca să pot face o comparaţie, dar cred că în acest domeniu am urcat destul de sus. Dar cât suntem în formă fizică nu putem fi siguri de nimic, este suficient un mic accident al creierului ca să uităm tot ce ştim şi să devenim simple animale.
Poate veţi spune că forţez lucrurile, dar rememorând istoria umanităţii, îmi dau seama acum mai mult ca niciodată că durerea pe care au suferit-o popoarele de-a lungul timpului le-a ajutat să evolueze mai mult decât orice, că fără această flacără cumplită a experienţelor colective abominabile omul ar fi stat şi astăzi în postura de animal de la gura peşterii sau de pe crengile copacului. Nu vreau să dau nume de popoare, pentru că oamenii sunt predispuşi să judece sumar şi să arunce cu foc în cel care are curajul să spună lucrurilor pe nume, dar fără prezenţa torţionarului victima nu ar fi putut să evolueze înspre o apropiere reală de Dumnezeu, şi nu numai în segmentul său religios. Există apropiere de Dumnezeu la nivelul înţelegerii interiore, sunt stări care nu se pot reproduce prin cuvinte; nu e un secret că deşi ne-am îmbogăţit limbajul nu ne putem transmite stările sufletului decât în mică măsură. Aşa încât concluzia mea este aspră, dar necesară: nu trebuie să ne iubim numai aproapele, trebuie să ne iubim chiar şi torţionarul. Conceptul răzbunării trebuie pur şi simplu să dispară din preocupările noastre. Uciderea sau pedepsirea aspră a vinovatului, aşa cum ne place nouă să spunem celui care s-a aşezat de-a curmezişul vieţii noastre, care apare, chiar fără să o ştim, ca urmare a justiţiei divine, este una din cele mai puternice frâne care ne ţin în lumea activităţilor inferioare. Când orice om va închide televizorul în faţa unui film în care personajul principal şi „pozitiv” îşi răzbună cu sânge pierderea pricinuită, atunci înseamnă că ne-am mai îmbunătăţit cu un vârf de ac.
Voi face comparaţie între lucrurile ce s-au întâmplat în ultima vreme în două ţări îndepărtate şi diferite, China şi România. Dacă una din ele şi-a reeducat sursa opresiunii, ultimul împărat, lăsându-l în viaţa pentru a experimenta greutăţile oamenilor de rând, dându-i posibilitatea să ajungă la înţelegere şi compasiune, cealaltă şi-a împuşcat doi dintre cârmuitorii săi din ultimul veac în cel mai inconştient mod posibil. Şi care este rezultatul: aproape nimeni din ţara asta nu a învăţat nimic, iar beneficiile sperate după ce s-a realizat răzbunarea nu numai că nu au apărut, dar s-a aruncat şi asupra copiilor cu o pedeapsă nemeritată. Justiţia divină vede tot şi răsplăteşte tot! Dacă China urcă continuu atât la nivelul conştiinţei, cât şi la nivelul bogăţiei naţionale, România, fără o minune, va mai înota în mocirlă mult timp. Aş vrea să fie altfel, dar ţinând cont de condiţia etnică şi de nivelul de conştiinţă a cetăţenilor, este greu de crezut că mă pot înşela.
Desigur nu e relevant orice amănunt în această comparaţie, nici în China nu curge doar lapte şi miere, nici în România, numai otravă. Dar oricum este ceva de meditat şi de luat în seamă în această comparaţie.
Îndreptarea păcătosului prin educaţie şi iubire este o treaptă grea şi înaltă pe scara vieţii. Cu curaj sau târâş va trebui să o urcăm neapărat. Altfel, cu oameni abrutizaţi împrejurul nostru va fi imposibil să avem o viaţă frumoasă!


duminică, 9 octombrie 2011

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este apogeul aspiraţiilor noastre. El este mai mult chiar decât ne putem noi închipui. Nu zadarnic, în filozofia care a creat cea mai completă artă a transformării, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Isus, soarele care a creat creştinismul şi religia iubirii aproapelui, a exprimat cam acelaşi lucru când ne-a comunicat că puterea credinţei poate ridica un munte ca să-l arunce în mare. 
Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de fiinţa şi calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, esenţa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre divinitate, în timp, din viaţă în viaţă şi din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor sfinte de înţelepciune. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite divinităţii este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a fericirii. Ea nu furnizează obiecte precum celelalte preocupări omeneşti, ea produce pur şi simplu starea. Tot ce facem când mâncăm, ne distrăm sau dormim este destinat ca să se obţină o stare. Preocuparea de divinitate este ea singură o stare. Oricât de terifiante ar fi experienţele fizice ale unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra divinităţii percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi chiar experimentarea suferinţei dusă până la apogeu nu este decât un mijloc de spălare a păcatelor. În acel moment el îşi recunoaşte vinovăţia egoului şi devine mult mai atent la acţiunile sale încurajând astfel formarea conştiinţei. Apoi acest om nu mai are nevoie de paznici şi de legi aspre care să-l împiedice să facă răul, el devine bun şi just prin natura sa şi aduce lumină peste întreaga omenire. În acest context bisericile trebuie văzute ca nişte oaze în deşert. Orice trecător însetat, orice fiinţă care simte că ceva îl supără în interiorul său poate intra în ea pentru a-şi umple golul care îl îndurerează. Creştină, hindusă, musulmană, budistă, indiferent de numele ce l-ar avea o biserică, ea este un centru de energie  pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu divinitatea. Atunci, pierzându-şi egoul, ea va deveni însăşi o biserică, biserica absolută.
Fixarea minţii asupra divinităţii aduce în atenţie tot ce e mai liniştit, mai frumos şi mai cald din tot ceea ce ne putem noi închipui. Euforia, surpriza şi entuziasmul sunt permanent în actualitate, permanent vii.
Oare credeţi că umanitatea nu a mai ajuns niciodată la o asemenea stare de înălţare spirituală ca acum? Vă închipuiţi că realizările tehnologice ale prezentului fac posibilă îmbunătăţirea omului în toată diversitatea sa?… Fac o pauză în acest moment şi vă las un pic să vă gândiţi singuri la ceea ce voi spune în continuare. Conform obiceiului instituit de dogmatica religioasă când se ia în discuţie universul sensibil interior vă aşteptaţi să spun că această cale nu e bună, că în vechime oamenii erau mult mai apropiaţi de valorile autentice ale sufletului, iar acum sunt ca nişte oi fără păstor ce se duc una câte una în fântâna pierii.
Dar eu nu am să spun asta pentru că nu cred asta. Eu am să vă spun că oi fără păstor au fost în toate timpurile şi dacă în trecut au fost oaze de dezvoltare interioară armonioasă în omenire ele se datorează numai omului care s-a dedicat divinităţii. Aşa cum atunci acei oameni s-au adunat într-o conştiinţă şi ne-au lăsat izvoare de apă vie ce ne alimentează şi astăzi, tot aşa şi noi putem să ne adunăm într-o conştiinţă pentru a crea stări de cea mai mare puritate spirituală. Astfel concluzia mea vine firesc: nu contează bogăţia sau sărăcia, nici tehnologia sau instrumentele rudimentare, ci numai atenţia interioară către divinitate şi atributele ei.
Mediul nu este important decât pentru trup, pentru realitatea superioară ce o reprezintă starea e nevoie de altceva.   
Starea de divinitate prin crâmpeie, clipele de sublim, nu ne sunt interzise nici acum, aşa păcătoşi cum suntem, eternizarea lor însă este o lucrare care acoperă toată existenţa universului. Am putea să ne mulţumim şi cu aceste stări trecătoare de sublim… dar ce ne facem după trecerea lor? Poate tocmai prin experimentarea lor după ele urmează căderea şi de multe ori desperarea absolută.
Astfel s-ar putea spune că prin natura vieţii pe care am primit-o suntem obligaţi să obţinem starea de divinitate ca o stare de permanenţă. Dacă aveţi o altă soluţie, aplicaţi-o, dar dacă la urmă când veţi trage linia veţi fi nesatisfăcuţi de rezultatele obţinute, amintiţi-vă de această cale. Aveţi timp!