duminică, 9 octombrie 2011

Mintea închinată divinităţii

Dumnezeu este apogeul aspiraţiilor noastre. El este mai mult chiar decât ne putem noi închipui. Nu zadarnic, în filozofia care a creat cea mai completă artă a transformării, yoga, se spune că materia este minte în formă şi substanţă. Isus, soarele care a creat creştinismul şi religia iubirii aproapelui, a exprimat cam acelaşi lucru când ne-a comunicat că puterea credinţei poate ridica un munte ca să-l arunce în mare. 
Astfel dacă mintea creează realitatea, preocuparea permanenta faţă de fiinţa şi calităţile lui Dumnezeu nu numai că poate crea momente de o emoţie şi de o frumuseţe interioară inegalabilă, dar în timp poate transforma materia umană în cea mai subtilă stare de existenţă, esenţa divină. Cel care renunţă la preocuparea faţă de idividualitatea egoistă, îndreptându-şi toată atenţia spre divinitate, în timp, din viaţă în viaţă şi din experienţă în experienţă, ajunge la realitatea supremă.
Acest articol nu este o înşiruire de cuvinte necugetate, el este produsul şi concluzia vieţii mele de până acum, dar şi a tuturor cărţilor sfinte de înţelepciune. Credinţa care înlocuieşte această materialitate firavă şi efemeră cu capacităţile atribuite divinităţii este calea cea mai de preţ a fiinţelor vii de realizare a fericirii. Ea nu furnizează obiecte precum celelalte preocupări omeneşti, ea produce pur şi simplu starea. Tot ce facem când mâncăm, ne distrăm sau dormim este destinat ca să se obţină o stare. Preocuparea de divinitate este ea singură o stare. Oricât de terifiante ar fi experienţele fizice ale unei fiinţe, oricât de mult ar lovi într-un om forţele naturii, dacă el îşi are mintea fixată asupra divinităţii percepând splendoarea ei absolută şi indestructibilă, trece peste orice cu zâmbetul pe buze. El înţelege că totul vine de la Dumnezeu şi chiar experimentarea suferinţei dusă până la apogeu nu este decât un mijloc de spălare a păcatelor. În acel moment el îşi recunoaşte vinovăţia egoului şi devine mult mai atent la acţiunile sale încurajând astfel formarea conştiinţei. Apoi acest om nu mai are nevoie de paznici şi de legi aspre care să-l împiedice să facă răul, el devine bun şi just prin natura sa şi aduce lumină peste întreaga omenire. În acest context bisericile trebuie văzute ca nişte oaze în deşert. Orice trecător însetat, orice fiinţă care simte că ceva îl supără în interiorul său poate intra în ea pentru a-şi umple golul care îl îndurerează. Creştină, hindusă, musulmană, budistă, indiferent de numele ce l-ar avea o biserică, ea este un centru de energie  pozitivă ce trebuie păstrat în omenire până când fiinţa umană va ajunge de aceeaşi natură cu divinitatea. Atunci, pierzându-şi egoul, ea va deveni însăşi o biserică, biserica absolută.
Fixarea minţii asupra divinităţii aduce în atenţie tot ce e mai liniştit, mai frumos şi mai cald din tot ceea ce ne putem noi închipui. Euforia, surpriza şi entuziasmul sunt permanent în actualitate, permanent vii.
Oare credeţi că umanitatea nu a mai ajuns niciodată la o asemenea stare de înălţare spirituală ca acum? Vă închipuiţi că realizările tehnologice ale prezentului fac posibilă îmbunătăţirea omului în toată diversitatea sa?… Fac o pauză în acest moment şi vă las un pic să vă gândiţi singuri la ceea ce voi spune în continuare. Conform obiceiului instituit de dogmatica religioasă când se ia în discuţie universul sensibil interior vă aşteptaţi să spun că această cale nu e bună, că în vechime oamenii erau mult mai apropiaţi de valorile autentice ale sufletului, iar acum sunt ca nişte oi fără păstor ce se duc una câte una în fântâna pierii.
Dar eu nu am să spun asta pentru că nu cred asta. Eu am să vă spun că oi fără păstor au fost în toate timpurile şi dacă în trecut au fost oaze de dezvoltare interioară armonioasă în omenire ele se datorează numai omului care s-a dedicat divinităţii. Aşa cum atunci acei oameni s-au adunat într-o conştiinţă şi ne-au lăsat izvoare de apă vie ce ne alimentează şi astăzi, tot aşa şi noi putem să ne adunăm într-o conştiinţă pentru a crea stări de cea mai mare puritate spirituală. Astfel concluzia mea vine firesc: nu contează bogăţia sau sărăcia, nici tehnologia sau instrumentele rudimentare, ci numai atenţia interioară către divinitate şi atributele ei.
Mediul nu este important decât pentru trup, pentru realitatea superioară ce o reprezintă starea e nevoie de altceva.   
Starea de divinitate prin crâmpeie, clipele de sublim, nu ne sunt interzise nici acum, aşa păcătoşi cum suntem, eternizarea lor însă este o lucrare care acoperă toată existenţa universului. Am putea să ne mulţumim şi cu aceste stări trecătoare de sublim… dar ce ne facem după trecerea lor? Poate tocmai prin experimentarea lor după ele urmează căderea şi de multe ori desperarea absolută.
Astfel s-ar putea spune că prin natura vieţii pe care am primit-o suntem obligaţi să obţinem starea de divinitate ca o stare de permanenţă. Dacă aveţi o altă soluţie, aplicaţi-o, dar dacă la urmă când veţi trage linia veţi fi nesatisfăcuţi de rezultatele obţinute, amintiţi-vă de această cale. Aveţi timp!