vineri, 21 octombrie 2011

Pericolul inimii îngeţate

Este extrem de greu să ai permanent o inimă bună. Cum ar zice românul hâtru atunci când greşeşte: ce să-i faci dacă materialul din care sunt făcut este prost! Şi totuşi nici unul dintre noi nu se poate împăca cu prostia. Dorinţa de îmbunătăţire este un impuls natural al oricărei fiinţe vii, şi, dacă vreţi, nu numai la nivel spiritual, dar şi la nivel fizic. Vedem însă lucrurile prin ochii noştri pământeşti, credem că îmbunătăţirea fizică stă doar în armonia formelor şi mărimea muşchilor, fără să mai conştientizăm faptul că frumuseţea corpului omenesc este mai degrabă un instinct decât o realitate.
Haideţi însă să ne ocupăm nu numai de frumuseţea conturului, lucrul pe care îl face arta, haideţi să conştientizăm şi realitatea că materia noastră interioară ne determină întreaga paletă de gânduri şi acţiuni, că frumuseţea interioară este poate infinit mai importantă decât frumuseţea marginilor. Eu cred că de la ultima bucată de minereu, de la ultimul vierme şi până la divinitate, nimic nu este lipsit de materialitate, şi în consecinţă nimic nu este lipsit de proprietăţi, că tot ceea ce diferă este gradul de subtilitate a materiei şi atât. Spiritul de care vorbim uneori nu este nici el lipsit de materialitate, numai că materia lui nu mai face parte din realitatea fizică.
Aşadar ce este o inimă bună dacă nu o proprietate a materiei interioare? O putem menţine sub control prin voinţă, o putem face să înflorească ca o floare de primăvară prin rugăciune, putem folosi o paleta foarte largă de procese mentale pentru a o impulsiona, dar dacă nu o avem în noi prin compoziţia materiei interioare nu putem face nimic. De ce unii o au, iar alţii nu? Nu cred că e potrivită această întrebare! Corect este: de ce unii o mai au, iar alţii nu?
Aş vrea să am o soluţie care să aducă tuturor înapoi inima bună, dar cum aş putea când eu însumi o pierd prea adesea?… E atât de natural să oscilezi între polarităţile materiei încât este practic un vis să ai permanent o inimă bună. Şi totuşi nu mă pot împăca cu această situaţie. Fiindcă atunci când nu o mai am viaţa mea nu mai are nici un sens.
Este probabil adevărat că ea este o proprietate a materiei subtile, dar de unde putem lua această materie? O putem obţine prin hrană, prin aer, prin lumină, prin gânduri?
Cine ar putea să-mi răspundă, dacă nimeni nu are nici un punct fix în acest domeniu, şi chiar toată filozofia şi religia oamenilor este alcătuită mai mult din speculaţii, decât din dovezi implacabile. Putem spune: este posibil să fie aşa sau aşa, dar certitudini nu avem nici unul. Unii pot avea curajul, izvorât dintr-o anumită naivitate sau teribilism, să spună că ştiu totul, dar noi intuim deja că ei încearcă să ne înşele. Să îi cert, nu aş dovedi decât că mi-am pierdut inima bună, iar acum, în acest moment, ar fi un lucru neadevărat să spun asta. Şi având-o, este natural că vreau să ajut, dar cum?
Poate aş putea să le spun celor care îşi simt adesea inima îngheţată că aceasta nu este o proprietate naturală a fiinţei lor, că trecerea prin stadiul de fiinţă omenească poate să-i facă în mod firesc blânzi şi buni. Vreau să le spun un cuvânt de încurajare, pentru că din păcate, cunosc persoane foarte apropiate, rude şi prieteni, care şi-au pierdut aproape cu desăvârşire inima bună. Justificările lor sunt foarte logice pentru minte, dar pentru planurile multidimensionale ale conştiinţei, cum ar spune Horia Ţurcanu, ele sunt absurde, căci ce poate fi logic dacă acel lucru te face să suferi? Ei şi ce dacă lumea nu ţi-a răspuns aşteptărilor, ce dacă te-a trădat sau te-a minţit? Ce ai crezut tu că se poate întâmpla în această lume a reacţiilor şi a accidentelor? De ce laşi frustrările să te copleşească? Eu cred sincer că tu, cel cu inima îngheţată, eşti o persoană de valoare, poate mult mai inteligentă decât majoritatea, dar ai găsit o soluţie proastă ca să-ţi exprimi nemulţumirea. Dovedeşte că te respecţi şi alungă-ţi supărarea! Fă curăţenie prin templul sufletului şi ai grijă că în afara gândurilor care te otrăvesc alimentele sunt şi ele foarte importante. Aici vorbesc despre lucruri experimentate de mine şi verificate în ani de observaţii atente. Plăcerea gustului pe calea descoperirii de sine este un lux mult prea scump ca să merite.
Poate hrana nu determină în întregime calitatea materiei interne, dar sigur ea reprezintă scânteia de la care se aprinde focul vieţii, cu cât mai pur, cu atât mai frumos. Carnea este impregnată de instinctele materiei inferioare, căci provine de la animale inferioare, să nu vă amăgiţi că mestecând-o mintea voastră nu va fi afectată. Apoi cantitatea de hrană în exces poate provoca şi ea tendinţe distructive. Devii ca un foc supraalimentat atunci când mănânci prea mult, arzi totul în preajma ta. Nu îţi poţi controla reacţiile! Vă spun că sigur se poate trăi în condiţii mult mai bune într-o blândeţe naturală a materie dacă îţi obişnuieşti corpul cu alimente pure, vegetale. E o poveste lungă aici, dar mai mult decât orice aliment de pe Pământ, plantele asimilează cel mai bine lumina divină, cea mai subtilă formă de hrană din univers.
E o soluţie puţin neaşteptată pentru cei care cred că reacţiile şi sentimentele noastre provin numai din procese mentale, din voinţă, din rugăciune, din meditaţie. Sigur aceste lucruri sunt importante, dar nu aş fi sigur că sunt mai importante decât materia efectivă care se depune pe corpul nostru prin aportul de hrană, s-ar putea ca toate acestea să fie proprietăţi ale materiei interioare şi atât. Din ce aţi vrea voi să stoarceţi sucul dulce la vieţii? Doar din gândurile şi spiritul pe care nu le puteţi păstra şi nici atinge?!
Prieteni, faceţi tot ce vă stă în putere să vă îmbunătăţiţi, treceţi peste toate complexele şi principiile voastre pentru a obţine din nou inima bună pe care aţi avut-o cândva, mai sacrificaţi câte ceva din plăcerile voastre, fiindcă merită! O viaţă cu o inimă aspră nici nu merită trăită; este  moarte în cel mai pur înţeles al cuvântului, pentru că în acest timp nu evoluezi deloc. Datoria ta primordială era să transformi materia universului, astfel încât ce ai primit prin naştere ca materie grosieră să dai înapoi vieţii ca substanţă iluminată şi subtilă. Viaţa te iartă în copilărie şi în tinereţe pentru toate greşelile comise, căci era obligatoriu să înveţi din ele, dar de la maturitate încolo, din jurul vârstei de 35 de ani nu te mai iartă. Este justă şi implacabilă, se iubeşte pe sine şi nu are nevoie de cei care nu o ajută.