marți, 8 noiembrie 2011

Cine redă demnitatea fiinţei umane?

Un articol critic?! O peroraţie? Să mă exprim liber ori să mă ascund în mine însumi admiţând ca de atâtea ori că totul este inutil? Sau să mă întreb iarăşi aşa cum am făcut-o în gând adineauri: dar a fost demnă vreodată? Mi-aş putea permite, pentru că în cele din urmă am decis că de acum înainte tot ce voi scrie nu va mai lua în considerare: ce părere îşi vor face oamenii? oare ce vor zice? În definitiv, ce sunt oamenii dacă nu ar fi părerea pe care ţi-o faci despre ei?! Ceva sărac şi lipsit de prea multe proprietăţi, un gard de care te împiedici în fiecare zi, uneori prea înalt, alteori prea scund, dar în esenţă şi în definitiv nişte obiecte care îţi blochează cărările şi te împrejmuiesc într-o arenă în care trebuie să lupţi până la moarte. Ce sport sângeros?! Ce ringuri ascunse prin cartierele rău famate ale Asiei, unde oamenii luptă pe viaţă şi pe moarte pentru distracţia câtorva netrebnici care pariază, fluturând bani slinoşi, îmbătaţi de dorinţă de a vedea cât mai repede sângele curgând? Cine sunt aceştia, altceva decât nişte păduchi săriţi din blana fiarelor care au făcut să curgă atâta sânge de-a lungul istorie?! Cine i-a învăţat ce să facă dacă nu Mintea din om, care s-a strâns în poveşti, amintiri, pe coclauri, pretutindeni unde există dorinţa de a satisface netrebnica plăcere umană.
Trebuie să-mi spun iarăşi: opreşte-te!, nu lăsa mintea să lupte împotriva minţii, nu te amăgi că te va ajuta când o denigrezi pe ea, cumplitul intrigant, eliberatorul şi siluitorul, justiţiarul şi ticălosul, prietenul şi duşmanul, frumuseţea şi urâţenia, soluţia şi imposibilul. De ce tocmai de la ea să ceri ajutor când lucrurile de mai înainte nu pot fi divizate, succedându-se nu în oameni, cum s-ar crede, ci în timp, fiecare secundă egală cu cealaltă, într-o cadenţă imperturbabilă. Adu-ţi aminte ce ţi-ai promis: de acum înainte ceea ce faci, ce gândeşti, ce spui trebuie să-ţi placă ţie, în primul rând ţie.
Cine ar putea să te aprobe domolind mintea, domolind simţurile?! Cei care nu citesc niciodată un rând, pustnicii poate, dar nu şi cei care s-au lăsat prinşi în acest vârtej al cunoaşterii eronate, exersând desperarea, căzând şi ridicându-se în lupte interminabile pentru distracţia Celui Care Nu Trebuie Spus Pe Nume, ca în Harry Potter,  diavolul sumbru care s-a cuibărit în mintea noastă încă de la începutul civilizaţie, cerându-ne carnea şi sângele, îngrăşându-ne cu nevoi ca să aibă ce să pună la frigare, bucurându-se ori de câte ori ajungem în impas, aplaudând în fiecare dimineaţă când intrăm în scenă sau în ring fiindcă îi menţinem cu o ardoare peste aşteptări lumea lui, a luptelor fără şir, a adversităţilor nenumărate, a competiţiilor fără câştigători, învinşi cu toţii de povara remuşcărilor, ameţiţi de damful unei bucăţi de carne pusă la frigare, de aburul unei băuturi îmbietoare, de gustul unei atingeri în care simţurile freamătă ca nişte mori în vânt până ce li se rup elicele, producând energie pentru acel odios care sălăşluieşte în interiorul fiinţei umane.
Ah, unde e duşmanul să sar cu el în aer ca un kamikaze, pentru patrie, pentru onoare, pentru religia strămoşească! El, care mi-a asuprit familia, limba, patria, unde e, să-l omor cu mâinile mele şi să mă eliberez de tirania care m-a îngropat de viu…
Dragul meu, nu-l căuta printre oameni, nu te uita după el prin vecini, nici de-al lungul istorie în jos sau în sus, caută-l în tine şi îl vei găsi sub forma patimii, a gusturilor din ce în ce mai rafinate, a poftei de a-ţi satisface limba şi de a oferi vibraţie pielii, a simţurilor încinse după plăceri fără număr, muncind tot mai mult şi mai mult, până la 65, 67, 70 de ani ca să ieşi la pensie în sfârşit, aplaudat cu frenezie de o societate vândută banului, o societate în care ai voie să faci orice, chiar să şi ucizi, dar care nu te iartă dacă nu îţi dai dările, acelaşi iobag legat de glia marelui boier, Iluzia, care îţi spune că după tot acest calvar îţi va fi bine, că vei avea o viaţă frumoasă undeva la ţară, într-o căsuţă albă, cu o grădină plină de flori, respirând în cele din urmă aerul libertăţii şi al fericirii.
Dar cum se întoarce! Unde crezi că te afli?! Pe moşia ta, iobag nenorocit?! Îţi voi arăta eu cine este stăpânul! Poftim boală, na-ţi copii desperaţi care îţi lasă în grijă nepoţii ca să poată merge la serviciu pentru o bucată de pâine îndulcită, totuşi amară, ce pensie?!, nu mai sunt bani pentru ea, suntem în criză, mai răbdaţi şi voi până trece, ah, mai sunt mulţi pe listă, nu mai mor ghiujii aceştia?! Ia mai spune guvernanţilor să umble la sistemul medical, inutilităţile acestea trăiesc prea mult, ce medicamente compensate, ce tratamente, ce doctori?! Ei, şi ce dacă pleacă toţi din ţară şi rămân numai felcerii, parcă s-ar putea duce undeva unde să nu-i găsesc eu? râde Cea ascunsă în omul de la putere, fără ca nici măcar el însuşi să o ştie, închipuindu-şi ca lucrează pentru popor când lucrează pentru Măria sa, dracul.
Şi peste tot împrejur asprime şi stres, cei care ar trebui să te ajute: soţia, copii, părinţii, prietenii sunt o sursă nesfârşită de supărare, de lovituri sub centură chiar atunci când ai nevoie cel mai puţin de ele, abandonându-te în cele din urmă singur în braţele simţurilor, ca un miel ce urmează să fie pus la frigare, înecându-ţi oful în alcool, în desfrâu şi în braţele celui mai perfid dintre simţuri, cel care te umflă la propriu şi la figurat, plăcerea gustului, devenind în cele din urmă o epavă.
Şi cum să fi fost altfel dacă pentru a atenua stresul produs de această maşinărie infernală care a devenit societatea umană, de îndată ce te scoli după o cafea şi o ţigară, merge un hamburgher injectat cu toate spurcăciunile din lume, dar gustos, apoi la serviciu, nu te poţi abţine, îţi e amară gura şi viaţa, mergi la automatul din care curge acea băutură lălâie numită cafea, ceai, capucino, lapte machiato şi între două mişcări mai ronţăi ceva presărat cu cristale mari de sare, apoi urmează prânzul, o halcă de carne cu multă grăsime, condimentată din abundenţă cu arome aduse de la mama dracului…  buun, să trăieşti coană bucătăreasă, mai venim şi mâine, te pupăm! Unde? Tot aici, da, tot aici vom veni, stai fără grijă, unde o să ne ducem?! 
Mai lucrezi ceva după aceea, deşi maţele îţi  plescăie ca un lac prea mic pentru câte broaşte orăcăie acolo, dar parcă nu te mai poţi concentra, ia să vedem, o cafea, hm, e bună, mai pune ceva zahăr, fato, dă şi o ţigară, aşa, lungă şi subţire, cum e moda acuma, ce dracu, nu am să mă piş eu împotriva vântului! Timpul trece, ura! hai acasă, dar să mă opresc pe la supermarket: pastramă, salam, carne, whiski, ţigări, nu, n-am uitat nimic! Ce faci femeie, iar îmi dai lobodă, nu ţi-am spus că îmi place orice mâncare dacă nu se vede din carne?! Ptiu, ce-i cu apa asta lungă, noroc că am trecut pe la supermarket, oh, dar ce mi-e foame, ce greu se mai prăjeşte carnea asta al dracului, ia treci încoace! americanii te mănâncă în sânge, zic că eşti delicatesă, au dreptate, bătui-ar norocul să-i bată! Acum pot să mă odihnesc în faţa televizorului, am mâncat ca popa la praznic, dar ce mă mai doare ficatul!, va trebui să fac o vizită săptămâna asta la doctor, să-mi dea nişte pastile, doar nu sunt prost să ţin regim ca tâmpiţii care nu ştiu să se bucure de viaţă!!! Pentru ce aş mai trăi dacă nu m-aş bucura de un pic de cărniţă la tigaie şi, de ce nu, şi de cărniţa fragedă a unei colege, tânără şi darnică?
Conştiinţa, Dumnezeu, cărţile sfinte?! Nu există pentru oamenii aceştia astfel de lucruri, pentru ei există numai ignoranţa care s-a cuibărit în corpul lor sub forma simţurilor, cu atât mai hămesite cu cât li se dă mai mult.
Dar cine sunt eu să-i admonestez?! Poate vorbesc de mine, ce te bagi? Eu nu am fost ca ei?! Sau ei nu vor fi ca mine?! Se clatină timpul! Oamenii se vor trezi, ai să vezi!