marți, 6 decembrie 2011

Ferice de Neștian Neștiutul

Este dificil să trăieşti printre oamenii în suferinţă şi să nu fii afectat de durerea lor! Şi totuşi dacă te respecţi ca fiinţă care tinde spre adevăr trebuie să o faci. Fiica mea, actualmente în clasa a doisprezecea, zice  „Tată, vreau să mă fac doctor.” „Eşti sigură că poţi vedea mereu suferinţa fără să fii afectată?” îi răspund. „ Nu ştiu, dar este una din meseriile bine plătite şi, se pare, nu va duce niciodată lipsă de clienţi.” „ Înţeleg, dar ce vei face dacă în minte îţi va rămâne mereu întipărită imaginea suferinţei şi a morţii? Deocamdată nu ai de unde să ştii care e gradul de sensibilitate a sufletului tău; este posibil să fie rece şi atunci nu vei întâmpina probleme deosebite ca să-ţi faci meseria în câştig, dar dacă e altfel unde vei ajunge? Slăbiciunea umană îţi va intra în ochi şi în minte şi, te asigur, va fi groaznic să trăieşti aşa. Iar dacă te vei împăca cu ideea că până la urmă ceea ce faci este o meserie şi vei începe să tratezi oamenii ca pe nişte maşini ce vin în service oare vei face ce trebuie? Da, putem admite că cineva trebuie să facă şi această meserie ingrată, dar, te întreb: ţi-e sufletul destul de rece ca să o poţi face cu rezultate notabile? Trebuie să uiţi ce este mila, altfel maşinile care vor trece prin mâinile tale vor scârţâi groaznic…”
Această mică discuţie poate fi prilej de dezbateri pătimaşe şi contradictorii, dar precum filozoful spunea: daţi-mi în punct fix şi vă voi spune adevărul întregului univers, tot aşa cel care afirmă că un doctor poate să-şi facă meseria cu rezultate foarte bune având o inimă miloasă şi sensibilă, să vadă dacă nu se îmbată cu apă rece. Cu cine îl compară pe acesta, când o fiinţă poate fi cunoscută doar din interior?... 
Este adevărat că lucrurile repetate zi de zi ajung să nu te mai afecteze, dar este bine să-ţi doreşti aşa ceva? Este bine să ai o meserie şi o viaţă în care nimic să nu te mai mişte? Este bine ca nici o energie să nu mai acţioneze asupra materiei tale interioare muncind pentru a o îmbunătăţi? Oare să greşesc atât de categoric şi să nu fie această situaţie o ratare sigură a scopului vieţii, acela de a te îmbunătăţi la nivelul materiei interioare şi a sufletului, în ultimă instanţă?
În acesta moment simt un amuzament trist cu privire la una din marile iluzii ale omenirii, aceea prin care se spune că ţi-ai trăit viaţa cu folos dacă ai lăsat ceva în urmă. Ferice de muzicianul cutare sau de scriitorul cutare, ferice de inventatorul X sau de arhitectul Y, ferice de cel care a făcut asta şi ferice de cel care a făcut cealaltă, zic oamenii… Dar chiar sunt motive să se spună despre persoanele acestea asemenea lucruri măreţe? Nu cred! Aceştia nu au făcut nimic pentru ei şi nici pentru cei care urmează dacă materia care a trecut prin corpul lor nu s-a îmbunătăţit contribuind astfel la ridicarea din întuneric a speciei umane… Ba bine că nu, veţi spune, păi nu datorită lor am evoluat ca societate şi am construit o civilizaţie unică în istoria Pământului? Păi nu datorită lor am ajuns mai blânzi şi mai buni, mai educaţi şi mai înţelepţi?...
În primul rând, din lipsa aceluiaşi punct fix absolut necesar în orice comparaţie, eu nu aş putea spune că la nivel general suntem mai educaţi, mai buni şi mai înţelepţi decât acum două mii de ani, să zicem. Iar în al doilea rând, şi acest lucru trebuie să dea foarte mult de gândit, dacă lumea s-a schimbat din alte motive? Dacă a ajuns mai bună nu datorită somităţilor care au rămas înscrise în cărţile de istorie, ci datorită celor foarte puţini, neştiuţi de nimeni, care în tăcere şi-au şlefuit materia interioară ce a trecut prin corpul lor, lăsând urmaşilor un sprijin şi o sămânţă din care azi rodeşte binele, frumosul şi tendinţa spre divinitate pe care fiinţa din tine o percepe, deşi nu ştie de unde provine?
Eu aş zice că această variantă este mult mai plauzibilă şi mai realistă, măcar şi din simplul motiv că nimic din ce a fost frumos cândva nu mai rezistă gusturilor actuale, afară de situaţia când există interese anume din partea cercurilor financiare. Mai degrabă s-a păstrat kitsch-ul decât cultura de bun simţ, când acesta a fost interesant pentru mânuitorii banului.
Mă întorc la ideea cu care am început articolul: care este cea mai bună atitudine la adresa oamenilor care suferă? Să plângi la olaltă cu ei sau să-i ocoleşti ca pe nişte ciumaţi? Nu putem nega că suferinţa este efectul unor cauze mai vechi pe care cel în cauză le-a tratat în derâdere şi în batjocură. Dar dacă suferinţa aceasta este chiar voinţa Conştiinţei cosmice absolute, căreia noi îi spunem Dumnezeu, tocmai pentru a repara ce a fost stricat şi a pune în ordine ceea ce a ajuns în dezordine?... Este vinovat Dumnezeu că omul având liberul arbitru a ales să-şi distrugă corpul şi mintea când putea să le îmbunătăţească pentru a deveni un cer înstelat de fericire şi bucurie? Sau este bine să încercăm să-l deposedăm pe Dumnezeu de pârghiile cu care conduce universul, lucru imposibil, de altfel, şi să-l absolvim pe cel care a păcătuit, prin alimentaţie şi gânduri greşite, de posibilitatea îndreptării prin suferinţă? 
Ce mai rămâne de stabilit? - Atitudinea omului drept, ce posedă conştiinţă, în faţa celui care suferă, se zvârcoleşte şi moare încetul cu încetul din cauza ignoranţei lui!
Este evident că infectarea cu aceleaşi gânduri sau alimente pentru a participa dinăuntru la durerea bolnavului este inacceptabilă, iar nepăsarea este la fel de puţin de dorit, fiind o cauză care mai devreme sau mai târziu va aduce efecte devastatoare. Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că atitudinea pustnicului care se întoarce adesea în natură este cea mai bună. În singurătate şi în tăcere el îşi trece materia prin cele mai subtile procese alchimice, iar din când în când revine printre oameni, rostind câteva cuvinte de rară puritate şi înţelepciune, lucru pe care nu îl veţi întâlni niciodată la oamenii din aglomerările urbane, oricât de multe premii Nobel, Oscar, Fields, Pulitzer şi aşa mai departe ar avea ei. Ceea ce simt eu însă este că sfinţenia care vă captivează când ajungeţi în preajma lor nu vine de la cuvinte, ci de la materia fiinţei lor interioare care fizic şi energetic vă inundă şi vă sublimizează. Eu am întâlnit un astfel de om.
Ferice de sfinţii tăcuţi pe care nu-i ştie nimeni!
Ferice de Neștian Neștiutul!

PS. ceva timp mai încolo...

Sfințenia și inocența acestor persoane nu a putut să reziste, dar pentru că mi-a mai rămas speranța că în cele din urmă ne vom putea înțelege eliberați de duplicitatea persoanei, ca într-o singură ființă, las acest articol exact așa cum l-am scris în acel moment de sublimă inocență.