miercuri, 18 ianuarie 2012

Du-te iluzie, du-te! și Situația umanității

Du-te iluzie, du-te!

Când în urmă cu câteva luni mi-am deschis un cont pe un site de socializare am sperat că voi găsi oameni cu care să comunic, oameni ca mine. Dar nu a fost posibil. Am devenit conştient în schimb că mesajul meu nu are destinatar, că el nu poate fi popular niciodată şi cu atât mai puţin pe un asemenea site. Voiam un lucru imposibil - să transmit simbolurile vieţii unor oameni care în realitate nu doreau aşa ceva, care îşi făcuse cont acolo doar să se distreze, să vândă ceva, să flecărească ori să-şi arate nurii. Dar cel mai grav era faptul că încercând să intru în felul lor de comunicare, singurul pe care ei îl putea înţelege, îmi consumam energia destinată scopurilor esenţiale ale vieţii pe lucruri de nimic. Oamenii nu o pot stoca decât în cantităţi foarte mici, trebuie produsă mereu, şi de regulă, cu cât cineva are mai multă cu atât o consumă mai repede când e angrenată în lucruri de rutină.
Ştiam că raza mea de acţiune nu putea să cuprindă un număr mare de oameni, dar aş minţi dacă aş spune că mă aşteptam chiar la acest dezinteres ; întra-adevăr o închisoare nu ar mai rămâne închisoare dacă toţi deţinuţii ar evada, iar Pământul, chiar dacă puţini îşi dau seama de asta, are acest rol. Orice încercare a omului de a se elibera, pornind de la cele mai mici lucruri, până la eliberarea finală, dau Pământului statut de închisoare, iar ca să existe acel lucru minunat numit speranţă acest fapt nici nu e de dorit să fie schimbat.
Această închisoare este mult mai bine păzită decât cele construite de oameni, s-ar putea spune într-un fel mai plastic că a fost construită de zei, ca spaţiu desinat unui anume tip de păcătoşi, păzit nu cu ziduri care s-ar putea escalada folosindu-se de forţa brută sau de mintea obişnuită, ci este păzit cu legi extrem de puternice precum sunt forţele gravitaţionale, dependenţa de hrană, de aer şi multe altele.
Problema energiei este foarte importantă şi înţelepţii din toate timpurile au spus că mai important decât acumularea ei este să opreşti scurgerile pe lucruri inutile. Am greşit când mi-am închipuit că pe această cale pot ajuta, dar aş fi greşit şi mai mult dacă m-aş fi încăpăţânat să continui. Este un lucru inacceptabil pentru o fiinţă care dă se trezească, mi-am zis.
Nu se poate spune că eu sunt o persoană trează întru totul, dar am depus şi depun eforturi să mă scutur de această lume a întâmplării. Pe calea acestui site de socializare însă nu aveam nici o şansă. Mi-am dat seama de lucru acesta şi din felul cum se exprimau oamenii acolo. Niciodată nu am văzut pe cineva să spună: ce faceţi somnoroşilor, v-aţi trezit? Sunteţi pregătiţi să vă scuturaţi din visul acesta care vă îndreaptă vertiginos spre moarte?
Asemenea lucruri nu le-am văzut niciodată scrise, niciodată adevărul spus în faţă, singurul în stare să producă un şoc real, un şoc energetic, indiferent de direcţia care va urma, căci mai periculos decât somnul, decât trecutul care devine viitor nu este nimic pentru om. Fără şocurile care să întrerupă traiectoria descendentă a unei vieţi normale un om nu poate părăsi niciodată închisoarea pământească.
Dar curentul oficial spune că nu mai există nimic după această viaţă. Nu numai această structură socială axată pe muncă şi frică încurajează această idee, dar din păcate, chiar şi unele curente esoterice care deşi afirmă că vor să-l trezească pe om din mecanicitatea sa nu băgă de seamă că prin neîncrederea într-o viaţă viitoare se iroseşte tocmai cea mai puternică energie pe care o poate primi omul, cea a lucrurilor eterne.
Eu nu cred în moarte. E adevărat, se pierde memoria vieţii precedente, fiindcă ea nu este decât o proprietate a minţii conştiente, lucru benefic de altfel, dar viaţa nu se pierde. Chiar dacă viaţa care urmează nu mai are conştiinţa lucrurilor inutile din cea trecută, direcţia şi tendinţele se păstrează. Nu înţeleg cum oamenii pot fi atât de orbi. Ceea ce face generaţia actuală oare nu este punct de plecare pentru cele următoare? Şi cum ai putea să spui că nu contează ceea ce faci astăzi dacă viaţa se naşte din viaţă? Nu se dă mai departe ce ai făcut tu?... Este greu pentru oameni să înţeleagă că viaţa lor de azi este extrem de importantă pentru viaţa lor de mâine, pentru soarta vieţii, în general. Iluzie nu este să crezi într-o viaţă viitoare care se va aşeza pe planuri non strict individuale, ci iluzie este să trăieşti în limitarea unei vieţi semianimalice, ca acum.
A închide acel cont era un lucru pe care trebuia să-l fac fără întârziere. Mi-am spus că dacă vor fi oameni interesaţi de mesajul meu mă vor găsi în puţinele mele intervenţii, pe blog sau în cărţi. Oricum nici pe aceste căi speranţele mele nu mai sunt mari, sunt legi care în această închisoare fac ca totul să fie extrem de dificil, şi e bine că e aşa, pentru că altfel eliberarea s-ar putea obţine prin accidente sau s-ar putea cumpăra pe bani. Dacă vor căuta, mi-am zis, oamenii vor găsi surse de şocuri conştiente necesare pentru trezire. Există natura, există chiar câteva cărţi bune şi vechi ca înţelepciunea. Totul este să vrei. Până la urmă chiar ce am scris eu nu este destinat decât în mică măsură intelectului. Ce am scris este destinat fiinţei în toate aspectele sale, nicidecum unui colţişor al ei cum este centru intelectual comun. Lumea nu duce lipsă de oameni care şi-au dezvoltat cunoaşterea în dauna fiinţei, şi acum suportă preţul: minciuna, exploatarea, boala, sentimentul sărăciei care creşte proporţional cu bogăţia şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai… Sarcina mea în această lume este să ofer unele şocuri emoţionale pentru cei capabili să le primească şi atât. În ceea ce priveşte viaţa lor sarcina mea se opreşte aici, dar pentru viaţa din mine am responsabilităţi enorme pe care nu le pot îndeplini decât prin sacrificii şi eforturi. Ce folos dacă prin şocuri emoţionale eu am oferit momente de trezire unor oameni dacă, din păcate, ei nu au fost dispuşi să aplice nimic şi nu au învăţat cum să-şi procure energia şocurilor conştiente, lucru fără de care nu se poate opri ca trecutul să nu devină viitor...
Aşadar adevăratul sens al scrierilor mele este acela de a produce şocuri, dar nu era posibil pe site-ul de socializare, un loc unde nu se învaţă decât rutina, amabilitatea prost înţeleasă, „iubirea” faţă de aproape când îl vezi cum cade în groapă şi nu realizezi că în alte condiţii ai fi putut face cu adevărat ceva ca asta să nu se întâmple.
Era necesar să fac acest pas şi să opresc scurgerea de energie pe lucruri inutile. De fapt este un lucru bine ştiut de toţi misticii că exprimarea fără un destinatar precis consumă extrem de multă energie; este ca şi cum ai rupt ceva din tine şi eşti obligat să-i susţii mişcarea până ce îşi găseşte lucrul pe care să se depună, în acest caz o persoană receptivă.
Îmi voi diminua vorbirea ca să mă bucur de forţa tăcerii. Sunt deja destule surse de cunoaştere în lume, la ce să mai vin şi eu cu ceva care oricum s-a mai spus… De-ar fi oameni vii!
De ce am dat greş pe acest site şi în mod sigur voi da greş pe orice cale aş acţiona, indiferent de eforturile mele? Pentru că oamenii vor să trăiască într-un mod de viaţă liniar şi previzibil, în formalităţi, obiceiuri şi ritualuri, adică făcând mereu aceleaşi lucruri şi producând aceleaşi cauze ei se aşteaptă la alte efecte?! De unde să vină ele? Chiar şi ce le va fi favorabil va veni prin accidente şi nimic nu se va schimba în viaţa lor… Nu numai în aceasta în care sunt deja ca şi morţi, dar nici în cele viitoare în care nici nu cred şi nici nu vor să facă ceva să le schimbe.


***


Situația umanității

A crea şocuri emoţionale este un lucru foarte important în lumea noastră. Cartea Om înspre înger a avut în primul rând această destinaţie, de aceea ea nu trebuie judecată mot-a-mot.
De exemplu în „Cartea întâi” am scris undeva că "Eu nu cred că sinele şi adevărul se pot dărui prin teorie şi învăţătură(…)Nu există învăţat, învăţătură sau cineva care trebuie învăţat. Când acestea sunt percepute separat apare agitaţia minţii şi implicit suferinţa.”
În acel fragment există foarte multe exprimări plastice pe care astăzi nu le-aş mai formula la fel, dar nici nu le-aş schimba semnificativ. Pentru că orice este scris te îndeamnă să gândeşti şi să adaugi interpretarea necesară, care nu poate veni decât de la tine.
Ce trebuie să se înţeleagă de acolo este că învăţătura spirituală nu poate fi dată unei persoane care are conştiinţa subdezvoltată. Această exprimare însă nu trebuie să sune ca o jignire. Sistemul care s-a concretizat în mine prin revelaţii, dar şi prin învăţăturile oamenilor iluminaţi, din cărţi, şi mai puţin din întâlnirea directă cu ei (Neştian), spune că din motive extrem de greu de pătruns oamenii pe Pământ nu se află la acelaşi nivel de dezvoltare a fiinţei şi a conştiinţei. Eu mă gândesc că divinitatea şi universul nu pot fi decât juste şi nu există nici o altfel de explicaţie a faptului că unii sunt mai avansaţi, iar alţii mai întârziaţi, în afară de liberul arbitru. Legea cauzelor şi efectelor guvernează toate fiinţele din univers până la un nivel foarte ridicat, astfel cei cu o conştiinţă scăzută nu pot să învinovăţească pe nimeni, nici pe Dumnezeu, nici universul de soarta lor. Dacă vrei să te aşezi pe baze reale de observaţie trebuie să fie perfect responsabil de faptul că nimeni în afară de tine nu este vinovat de ceea ce ţi se întâmplă.
Gradul de conştiinţă a unei fiinţe nu poate fi determinat pe seama aspectului fizic sau al felului cum vorbeşte. Adică ar putea fi determinat, dar nu de oricine. Ca să cunoşti un om cu o conştiinţă înaltă pe scara omenească, căci numai despre asta putem vorbi acum, trebuie la rândul tău să ai o conştiinţă înaltă. Dar astfel de oameni sunt puţini şi rareori ei se întâlnesc.
Oamenii obişnuiţi sunt nedezvoltaţi la nivelul conştiinţei nu pentru faptul că Dumnezeu şi universul nu le-ar fi oferit suficiente ocazii de a lua învăţătură, ci pentru că ei şi-au creat un sistem de apărare constituit din iluzii care îi împiedică să primească ceva ce ar putea să-i trezească. Încă o dată vreau să spun că aceste consideraţii nu trebuie luate ca o jignire adusă cuiva. De ce ar trebui cineva să se simtă jignit pentru ceea ce a vrut el să fie? Ei sunt efectul propriilor cauze şi foarte mulţi se simt mândri de asta. Sunt tineri şi încă nu a început să li se arate reversul, iar când vor înţelege că nu îi aşteaptă decât moartea fără nici o speranţă, de regulă este prea târziu…
Eu nu pot să merg la cineva şi să-i spun: fii atent la învăţătură mea şi ascultă-mă! Nu aş face decât să-l încăpăţânez şi să-l determin să-şi întărească şi mai mult sistemul de apărare. Dar dacă el vine la mine eu nu îl pot refuza.
Cine poate să înţeleagă ceea ce voi spune în continuare îl va determina să lucreze cu sinceritate asupra atenţiei şi conştienţei. Un corp, purtător al unei conştiinţe, se trece inevitabil, dar conştiinţa atât cât s-a putut îmbogăţi în această viaţa nu se trece. Ea se naşte conform legilor într-o aparentă altă formă de viaţă, care porneşte iarăşi la lucru. Dar nu la lucrul fizic, căci acest aspect este doar o formă inferioară de muncă, provenind din lumea îndepărtată, din lumea animală, adevărata muncă a omului trebuie să fie cu sinele, cu lumina, cu conştiinţa. Deşi ele nu sunt unul şi acelaşi lucru cei care simt doar primele semne ale frământării interioare trebuie să le privească ca elemente ale lumii superioare şi atât. Nu e nevoie încă de mai multe clarificări.
De ce am spus adineauri „ într-o aparentă altă formă de viaţă”?. Deoarece omenirea este alcătuită din aceleaşi scântei de viaţă de foarte multă vreme. Ele se îmbracă în forme diverse, dar structura corpului general al omenirii până de curând s-a schimbat foarte puţin. Aici iarăşi trebuie să spun că nu este posibil ca cei care au o conştiinţă subdezvoltată să se simtă cât de cât atinşi de vreo emoţie superioară citind aceste lucruri. Ce trebuie spus este că Pământul este un spaţiu intermediar pe scara cosmică a vieţii. Sub el sunt lumi mai întunecate, peste el sunt lumi infinit mai luminoase. Pe Pământ nu există decât două moduri de schimbare a corpului general al omenirii. - Prin legea cauzelor şi efectelor din rândul animalelor se ridică uneori conştiinţe care au drept să ia un corp uman spre a evolua în condiţii mai avantajoase, iar din rândul oamenilor se ridică uneori conştiinţe care ajungând la gradul potrivit pot lua corp într-o lume superioară. Cum e acel corp şi cum e acea lume nu putem şti niciodată până nu o realizăm.
Cum am spus, corpul omenirii este în mare parte acelaşi din cele mai vechi timpuri până astăzi. Dar de unde se iau aceste conştiinţe dacă numărul oamenilor creşte continuu? Pe de o parte din faptul că o conştiinţă nu se întoarce într-un corp imediat după ce l-a părăsit pe cel vechi, putând sta pentru o vreme într-o stare pur spirituală, până ce natura îi găseşte corpul potrivit, aşadar fiind foarte multe în aşteptare, iar pe de o parte, aşa cum am spus, provenind din rândul animalelor. Dar aici intervine o problemă. Din înţelegerea pe care o am, îmi e teamă că omul distrugând habitatul unor conştiinţe elementare - animalele, obligă natura să le dea corp uman înainte de vreme. Ele trebuiau să trăiască şi să evolueze şi dacă nu au putut să o facă vinovatul trebuie să plătească, în acest caz, omul. El trebuie să le preia în corpul său general, în ceea ce se numeşte umanitate, şi fiecare om adevărat trebuie să le poarte de grijă, de multe ori, în propria lui casă. Am senzaţia că printre oameni sunt prea multe animale. Ceea ce simt eu este că conştiinţa animalelor a căror specie este cu desăvârşire distrusă este prima care intră în rândul oamenilor. Situaţia omului este acum dezastruoasă. Animalele inferioare intră în rândul oamenilor şi apoi ajungând în postura de animal dominat pe planetă distrug pădurile în care au locuit mii de ani fraţii lor.
În concluzie oamenii pot fi împărţiţi conform situaţiei lor reale - structura interioară - în două categorii principale: oameni cu conştiinţă subdezvoltată şi oameni animale. Omenii care au ceea ce se numeşte conştiinţă sunt atât de puţini încât ei nu pot constitui o categorie. Aceste ultime propoziţii ar putea să-i deranjeze pe mulţi, dar nu e cazul. Dacă un om cu o conştiinţă subdezvoltată (care până la urmă nu e o ruşine, ci o etapă naturală prin care trebuie să treacă orice om până ajunge la iluminare) va putea ajunge cu lectura acestui articol până aici, un om animal nu va putea ajunge niciodată. Şi chiar dacă i-ar spune cineva că la el se referă această categorie, ori nu va recunoaşte, ori pur şi simplu nu se va supăra din acelaşi motiv pentru care câinele nu se supără dacă i se zice câine. Oricum nimeni nu trebuie să se gândească vreodată să izoleze oamenii animale sau să le facă vreun rău. Ei vor evolua încetul cu încetul, învăţând de la ceilalţi oameni, măcar aşa cum un câine învaţă să treacă strada pe trecerea de pietoni. Dar cauza pentru care ei ajung printre oameni trebuie eradicată!
Această paranteză era necesară ca să se dea un semnal de alarmă, că habitatul şi viaţa animalelor nu trebuie distruse. Astâmpărarea nevoii de sânge, a alimentului acesta care nu mai este deloc necesar pentru supravieţuirea omului, denumit carne, este primul pas la care trebuie să se gândească acesta dacă vrea să păşească pe o autentică cale spirituală. Apoi învăţăturile venind de la oamenii iluminaţi le va dărui lumina prin care să ştie ce vor avea de făcut mai departe.