luni, 2 aprilie 2012

Scopul vieţii

Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la nici un consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are nici un scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi? Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce?
Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate sau poate fi şi a vieţii nemnifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea sa, ce să mai vorbim despre imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate?…
Nu putem fi de acord că plăcerea este scopul vieţii măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii cunoaşterea?! Cunoaşterea a ce şi pentru ce?! Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea?! La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare?! Atunci binele să fie scopul vieţii?... Ca şi plăcerea binele nu poate fi perceput decât după rău…
Putem să enumerăm astfel la infinit toate părerile noastre și să nu ajungem la nici un punct fix care să se poată numi scopul vieţii. Şi totuşi dacă este viaţa trebuie să aibă un scop.
Vivekananda spunea că libertatea este scopul vieţii. După părerea mea înţelegerea acestui om reprezintă un vârf al înțelepciunii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea este inofensivă numai când nu e însoţită de putere, în speță de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la același nivel cu gradul de conştiinţă poate fi acceptabilă. Însă această libertate nu poate fi decât proporţională cu lipsa necesităţilor... Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe… Şi atunci de unde să mai vină plăcerea dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nici o acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare… Libertatea de a nu face nimic este aşadar o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei omenești. Aşadar dacă doreşti suferi, iar dacă nu doreşti te abrutrizezi, şi în cele din urmă nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naște lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nici o soluţie!
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii: Voia lui Dumnezeu este să ne recunoaștem ca origine a tot ce există, uniți cu el însuși, și să rescriem universul.
Dar oare suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care în virtutea înțelegerii au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separtistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar aceștia sunt puţini, iar atitudinea lor nu se poate transmite ca un parfum într-o încăpere. 
Se înţelege aşadar care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimizarea ei! 
Observați că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi odată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa şi idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust. Viața în realitatea Spiritului nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte. 
Oricât de aspră ar fi lumea în această iluzie, precum umbrele nopții se va trece, și nimic, absolut nimic nu ne va opri să realizăm Fiinţa divină!