duminică, 20 mai 2012

Tatăl şi fiul

- Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinând din cap în sens cât se poate de metaforic, deoarece, vă daţi seama, el nu putea să aibă cap ca toate capetele, în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precaut dintotdeauna, şi nu s-a afişat niciodată în vreun fel, mai cu seamă cu această firavă podoabă. Iar te văd întunecat de parcă ţi-ar face plăcere să suferi. La fel ca soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta şi dacă aş putea să-ţi şterg măcar și pentru o clipă întunecimea din privire aş face orice, numai să nu pun în pericol echilibrul vieţii şi al universului. Vrei să mă convingi că ai dreptate?! După cum văd ai venit iarăşi să discutăm pe marginea acestui subiect… Oare nu-ţi ajunge suferinţa pe care ai dăruit-o lumii și cu care te hrăneşti zilnic cu nesaţ?! Spune-mi, fiule, ce te roade, căci ştiu, după săbiile pe care le scoţi din ochi, că la celelalte focuri care te ard, s-a mai adăugat unul.
- E vorba de robul tău, Deryzor. Mi-ai lăsat lumea s-o pun la încercare în fel şi chip, ai spus că nu mă vei obstrucţiona cu nimic…
- Cum aşa, fiul meu?! L-am binecuvântat pe Deryzor mai mult decât pe ceilalţi oameni? Ai fost de faţă la naşterea lui! Am făcut eu ceva deosebit?! Pământul se învârte după regulile tale! Încă de la început ţi-am spus că nu o să mă amestec în creaţia căreia eu nu i-am prevăzut nici o noimă. Dar tu te-ai încăpăţânat ca de obicei şi ai spus că îmi vei demonstra că există ceva superior vieţii în sine. Am văzut cum ai tresărit când Deryzor s-a născut…Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva?! Parcă ai vrea să-mi spui că eu sunt vinovat că în sistemul tău s-a strecurat o eroare şi din nebuneasca lui complexitate, întru totul după voia ta, ai ajuns să greşeşti. Tu ştii că expresia robul meu este o metaforă. E chiar viaţa mea care a coborât în creaţie prin cel născut din mine, şi tu în acest sistem eşti stăpâna ei. Ştii bine că pentru a exista în materie ai nevoie de fratele tău. Îl urăşti nebuneşte, dar nu poţi nici să-i doreşti moartea, de aceea, întotdeauna, te-am iubit la fel de mult ca pe el. În mine ştii că nu există cantitate. Mă poţi acuza de orice dar nu şi de părtinire!
- Mă enervează la culme orice discuţie cu tine. Ori de câte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată. Cu o furie nebună extind cosmosul cât mai departe de sine şi-l împroşc spre depărtări, în particule nenumărate. Eoni fără număr concep stratageme cu care să te prind în greşeală…
- Fiul meu, de ce te chinui?! Înţelege că greşeala există numai în mintea ta. Eu sunt spirit pur, unde ar putea să încapă în mine greşeala?!
- Spui că nu eşti amestecat în menţinerea echilibrului cu care Deryzor străbate creaţia?… Dar cum face?! Eu care am dat înţelegerea nu pot înţelege!…
- Ţi-am spus de atâtea ori că spiritul vieţii nu poate fi şters. Când binele şi răul se anulează prin echilibru perfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine, dar nu eu am făcut asta. Acţiunea ta face ca lucrul acesta, atât de rar în univers, uneori să se întâmple.
- Felul lui de a fi mă aduce la desperare! Nu-mi place să-ţi cer, dar oricine poate greşi o dată. Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-l mai nasc odată. Orice greşeală are o rezolvare! Îţi dai seama cât de furios sunt să recunosc în faţa ta că pot să greşesc! Ştiu de ce şi-a păstrat spiritul pur acest om atât de special. Fratele meu i-a dat binele în creaţie cât a vrut, eu i-am dat răul cât mi-a venit. Ştii că nu protejez pe nimeni şi nu iert nimic. Dar ce Dumnezeu!, deşi lumea spune ce Dracu!, cum s-a întâmplat ca dintr-atâtea numere câte conţine infinitul eu să-i dau rău exact cât fratele meu i-a dat bine, astfel încât dualitatea să se anuleze şi el să tindă spre spiritul pur?! Dacă eroarea asta se mai repetă se prăbuşeşte universul meu! Ştiu că fratele meu ar fi bucuros să dispară din materie ca spiritul să se arate, pe el l-ai convins, dar eu nu pot accepta aşa ceva...
- Dragul meu, scuturăm iarăşi praful de pe cărţile vechi. Ţi-am dat libertate maximă, căci eu nu am nici un motiv să constrâng. Ai inventat scrisul şi împreună cu fratele tău aţi pus adevăr şi minciună în toate lucrurile. Ai spus despre Iov că este robul meu şi mă caută pentru că l-am îndestulat cu de toate. Dar el nu era robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi.
- Ha, ha, râse fiul drăceşte, m-am amuzat copios atunci şi citesc cu plăcere infernală acea parabolă scrisă cu sânge pe carne vie…
- Ai înşelat lumea cu o perversitate demnă de tine, încurajându-i să se închine pentru a fi răsplătiţi material. I-ai făcut mai încăpăţânaţi şi mai dificili, amestecând lucrurile în oale otrăvite, înşelându-i cu plăcerile simţurilor. Acum ce vrei? Spune-mi deschis, căci ştii că trăieşti pe suportul meu şi dacă vreau oricum pot afla.
- Da, ştiu că tu nu poţi fi păcălit, de aceea, franc, îţi voi spune ce vreau. A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproape nimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii au crezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Mă bucur totuşi că eu i-am făcut pe proşti, unul pentru altul. Au citit printre rânduri şi s-au mulţumit cu firimiturile pe care eu le-am lăsat să cadă. Te-au implicat în creaţie în mod direct, confundând binele cu spiritul tău. Au căutat comoditatea şi s-au învelit cu puf, într-o beţie de simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cum cineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate și acea putere predestinată. Au crezut că stoicismul şi puterea lui Iov de a suferi toate dezastrele sunt realizări personale şi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iad să-şi şlefuiască persoana. Au văzut o realizare acolo unde nu ar fi fost decât intervenţia divinului, în slăbiciunea lui, eventuală, de a fi părtinitor cu cineva din lumea creaţie. Nu le-a fost evident că era vorba doar de credinţa în propria minte şi că Iov nu ar fi putut să reziste decât dacă cineva i-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveştii, a fost de tot râsul. Zice-se că tu l-ai binecuvântat pentru credinţa lui, cu şi mai multă materie, cu soţii şi copii cu care să-şi îmbete simţurile, neştiind, adormiţii, că tocmai din aceste cauze oamenii ajung la rătăcirea de sine.
- Da, te-am lăsat să faci ce vrei pe suportul vieţii, aşa cum am promis, rosti Dumnezeu, pentru că e un pas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tău este bucurie, ori de câte ori te poţi bucura de ceva lucrezi împreună cu el şi mai există speranţa de a renunţa şi de a te întoarce acasă. Dar nici măcar puterea ta malefică nu a putut ascunde de tot adevărul, fiul meu, căci au mai rămas câţiva care îl poartă cu ei. După toate rătăcirile şi loviturile pe care le vor primi pe calea materialităţii, oamenii se vor întoarce în spirit, negreşit, ceea ce cred că vei face şi tu.
- Nu am epuizat toate coordonatele existenţei, tată, mai sunt infinităţi de posibilităţi prin care mi-am pus mintea mea pervertită să caute. E adevărat că sunt obosit, dar ura îmi dă energie să mă ridic, iar şi iar. Oamenii încă nu ştiu ce e răul! Îi voi face să regrete amarnic că nu s-au închinat în faţa mea şi numai a mea. E ca dracu’, pardon, e aşa ca mine, deşi stăpânesc întreaga materie nu pot face spiritul tău să îmi ţină partea. De ce e atât de greu pentru tine să înţelegi că eu sunt tot ce caută ei? Lasă-mă pe mine să conduc, eu sunt energia creatoare, eu sunt viitorul!
- Uită-te la ce spui, fiule... Te-ai îndrăgostit de durere şi nu poţi să concepi viaţa fără ea. Dar viaţa nu e durere. E adevărat, nu e nici bucurie. Viaţa este ea însăşi, acceptă asta!
- Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multe gânduri care se băteau cap în cap, cum de regulă li se întâmplă celor care gândesc prea mult. Nu înainte de a îndrepta greşeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Mai mulţi ca el şi lumea îmi va vrea binele când eu, dintotdeauna, am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oamenii au dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit. Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără să fiu ucis mereu cu ură extremă, eu nu mă pot naşte în fiinţe tinere, care să mă ducă mai departe.
- Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă Dumnezeu pe cel care de o veşnicie suferă mereu. Vrei să-l deposedezi şi pe Deryzor de toate bogăţiile lui? zise el, privind peste lume, zâmbind părinteşte. Vrei să-i iei zdrenţele pe care oricum nimeni nu le vrea? Vrei să-i iei banii pe care aproape nu i-a văzut niciodată? Vrei să-i iei soţia şi copii pe care niciodată nu i-a avut? Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?
- Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!
- Nu vrei?! spuse Dumnezeu, neîncrezător. Atunci pur şi simplu devii bun, bag de seamă!
- Ba nu, n-ar mai fi mintea o drăcie dacă n-aş mai avea soluţii în tolba mea cu săgeţi otrăvite.
- Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic, defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?
- Ce vreau să fac?… Am să-i dau de toate, cele mai dulci lucruri şi nenumărate, aşa cum n-am dat nici mamei dracului, care numai în cazul meu special este creaţia mea. Am greşit că lui nu i-am dat nimic! El este unicul care s-a bucurat când i s-a luat. Aşa ceva n-am vrut să concep! Nu am mai întâlnit om care să nu se înfurie din cauza lipsei, nu am mai întâlnit om care să nu te înjure măcar în cele mai ascunse unghere al minţii lui de greutăţile pe care le trăieşte. Atunci când au făcut-o, m-au socotit una cu tine şi am fost satisfăcut… 
Se rugau la mine pentru lucruri materiale strigându-mă cu numele tău. Voiau sănătate, copii, aur, dolari, câştiguri la loto, curve, soţii de acelaşi sex… Doamne! Cât am mai râs!… Clocoteam de hohote înfundate ca sângele care gâlgâie într-un porc înjunghiat. Simţeam clar lama cuţitului intrând în gâtul sau inima omului în care mă aflam şi mă bucuram nespus de această durere enormă. Dar cu Deryzor am dat chix. L-am considerat prea prost şi această tendinţă, desigur, s-a răspândit prin toţi oamenii. Când colo el a început să planteze florile vieţii prin iadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucţionat de lucruri şi el a dăruit nimicului fericire sau, cel puţin, un echilibru care nu exista în planurile mele. Îţi dai seama ce înseamnă asta? Recunoaşterea faptului că se poate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele de o eternitate, victoria ta asupra mea. Ştii ce înseamnă fiul care nu îşi poate depăşi tatăl? Moartea minţii, încetarea raţiunii ei de a exista.
- Ciudat de încurcată mai e mintea asta a ta, pe care nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare. Aşadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, fiul meu? Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o parabolă, ştii bine. El nu poate muri întru veşnicie, orice i-ai face.
- Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau: simţuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai viril înconjurat de cele mai frumoase femei, răspunse Dracu, bani pe care nici cei mai dăruiţi bancheri muncii lor nu ar putea să-i numere vreodată, copii frumoşi şi mulţi câtă frunză şi iarbă, pământuri întinse pe care turmele lui nenumărate să pască pentru ca el să aibă carne să se îndoape zi şi noapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapă pentru plăcerea ei îi voi da cu surplus, tot universul i-l voi da să-l străbată în lung şi în lat, endorfinele vor galopa prin trupul lui cu viteză nebună, şi-i voi da şi putere să le ducă, mai abitir decât unul care şi-a injectat un sac de heroină…
- Şi ce speri că vei face cu asta? rosti Dumnezeu, privind ţintă la fiul său transformat într-un vulcan de răutate nestăvilită.
- Nu e clar?! Îl voi face să uite viaţa, laolaltă cu ceilalţi oameni. Pe orice va pune mâna se va transforma în aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura la început, apoi cu tot mai mari. Îi voi da toate pământurile din Pipera, apoi Manhattan-ul şi toată coasta de Est, apoi îi voi da California. Va urma Luna, ajungând acolo cu sonda spaţială Apollo, cea care nu a ieşit mai mult decât câteva sute de metri în faţa unui hangar din deşertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte, că-i mai apropiată, pe Jupiter şi pe Pluto, să-şi facă casă de vacanţă unde pofteşte, galaxie după galaxie îi voi da şi în jurul cozii în care se învârte câinele toate vieţile îşi va trăi. Asta vreau să fac, râse cel din Unul născut, drăceşte.
- Eu nu am vrut să te naşti, oftă Dumnezeu fără oftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine că toate acestea se produceau în minte.
Iar Dracu s-a ţinut de cuvânt. I-a dat lui Deryzor tot ce-a zis şi altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Şi-a amintit tot ce ştia şi s-a întrecut pe sine, cel care era pe jumătate şi a ajuns bun pe nesimţite, căci era atent doar cum să-şi pună planul să funcţioneze ireproşabil.
Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui şi l-a căutat pe Deryzor, aşteptându-se să-l vadă istovit de griji nenumărate, încâlcit în mlaştinile organice ale pământului, plin de fluide ca în chinurile facerii.
- Am dat tot ce-am putut, şi-a zis. Creaţia mea acum trebuie să fie perfectă! 
Apoi şi-a eliberat privirea asupra materiei, aşteptându-se să o vadă mai mare decât a putut să o vadă vreodată. 
- E important să-l văd pe Deryzor captat de plăcerile puterii într-o beţie în afară căreia să nu mai fie nimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire la viitorul său pe tronul puterii. Important este să fie absorbit cu desăvârşire de gândirea sa, îşi spuse Dracu, şi să fie pe deplin dăruit acţiunii.
- Stai, tată, lângă mine să-mi vezi desăvârşirea, spuse el către Dumnezeu, o viaţă de om pentru noi e doar o clipită. O, dar nu se poate! Explodez peste univers şi-l fac o infinitate de particule inconştiente. Deryzor nu e nici trist, nici fericit cu desăvârşire?! Toată creaţia mea nu i-a fost suficientă?!
- Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniştea?! Ai văzut toată viaţa lui Deryzor în această clipă şi eşti descumpănit?! Mulţi oameni s-au închinat ţie, dar aşa cum binele nu a putut fi veşnic, tot aşa nici răul nu a putut niciodată să-i reţină pe deplin. Pentru că în creaţie le lipseşte libertatea şi fără libertate totul este nimic. Te miră atitudinea lui Deryzor?! El caută libertatea spiritului pur, care numai în mine se găseşte. 
Oricât te vei chinui nu vei putea niciodată determina scânteile vieţii să te slujească veşnic. Nu uita că ei înainte de toate au fost spirit liber, asemeni mie, şi în spirit tind să se întoarcă.
Atunci pentru prima dată în existenţa sa Diavolul a tresărit, şi o face în fiecare zi de la facerea lumii, pentru că veşnicia este făcută din clipe. Dar Dumnezeu nu s-a supărat nici de această dată, pentru că el este singurul care ştie că totul se petrece în minte şi că în afara ei nu există nici o realitate.
El ştie că Dracul există numai pentru cei care cred în existenţa lui şi numai mintea face realitatea.
Şi Binele şi Răul s-au împăcat în acea clipă, în clipa prezentă, pentru că în ea nu există nici conştiinţa diavolului şi nici a mântuitorului, ci doar conștiința de sine.

poveste-fantezie din cartea Deryzor


*

Scripturile sunt povești destinate oamenilor mari cu scopul de a-i integra într-o structură socială organizată. Mai mult decât atât ele furnizează sufletului o emoție fără de care viața oamenilor ar fi anostă și plictisitoare. Parabola de față este și ea o poveste. Nu vrea să contrazică alte povești, ci doar să le completeze, căci atât oamenii cât și zeii au avut întotdeauna atitudini contradictorii. Dacă ați ales să fiți partizanii unor anumite personaje sau teorii aceasta este alegerea voastră și v-o respect. Apărați-vă principiile cum puteți mai bine! În același timp vă doresc tranziție ușoară atunci când prin legile vieții ele vor fi înlocuite cu altele, pentru  că întotdeauna acesta este un moment foarte dificil.

martie 2016