miercuri, 27 iunie 2012

Un moment de împăcare

Aproape nu există sistem religios, filozofic sau moral care să nu-şi motiveze existenţa pe ideea fricii de moarte. Necunoscutul care urmează, ca un hău adânc şi dureros, îi sperie pe oameni mai mult decât orice altceva. În aceste condiţii, cu o permanentă teamă de moarte, se poate vorbi de libertate sau măcar de fericire? Mai bine este de cel care nu ştie şi nu îşi pune întrebări, decât cel care meditează şi vede lumea sub ameninţarea morţii. Şi oare în acest fel ce se încurajează? Ignoranţa desigur, alungarea momentelor de trezire, posibilitatea eliberării în ultimă instanţă.

Aceleaşi sisteme, aproape fără excepţie, admit dezavantajele existenţei pe Pământ şi recunosc că dintr-un motiv sau altul locuitorii Pământului nu sunt nişte binecuvântaţi, ci mai degrabă nişte pedepsiţi, trimişi aici să-şi ispăşească păcatele. Această idee confirmă următoarea: în acest univers, în vizibil sau invizibil, pe o planetă sau poate chiar într-o stea, departe sau aproape, liniar sau paralel, există posibilitatea unei vieţi indiscutabil mai bune, unde fiinţele au posibilităţi multiple de manifestare în beatitudine şi mulţumire de sine.

Dacă într-un fel sau altul oamenii inteligenţi admit că există posibilitatea de mai bine în univers, că viaţa se transformă şi nu se întrerupe, de ce, fără excepţie, ne e frică atât de mult de ceea ce numim moarte?

Ideea că puteam avea o viaţă mai bună, aici sau oriunde, nu e străină nici unei fiinţe vii. Nu e un rezultat al gândirii sau evlaviei, ci este pur şi simplu un simţământ natural al fiinţelor vii. Oamenii şi-au exprimat această speranţă în scrieri de o frumuseţe rară; când suntem descurajaţi şi fără orizont le găsim şi ele ne ridică iar în picioare şi ne aduc zâmbetul pe faţă. Dacă vrem să mai trăim în continuare este pentru că simţim că trebuie să mai facem ceva pentru ca speranţa să se confirme. Trăim într-un univers liniar şi nu putem trăi fără logică. Efectele urmează întotdeauna cauzelor, simţim că ceea ce facem şi gândim este foarte important pentru crearea acelui viitor mult aşteptat.

Îmi dau seamă că omul nu prea mai are nevoie de teorie, aproape tot ce e important pentru eliberare  este deja scris în cărţi din cele mai vechi timpuri. Iar sursele vechi sunt cele mai demne de încredere, fiindcă vin parcă din timpuri când pe Pământ coborau îngerii sau cel puţin fiinţe cu o cunoaştere mult mai avansată decât a noastră.

Personal am un gust amar în faţa oricărei iniţiative, dar nu ştiu dacă dintr-o slăbiciune sau din virtute, ceva în mine mă îndeamnă să scriu şi să încerc să clarific unele lucruri de pe calea trezirii. Poate fac asta şi pentru faptul că pe lângă lucrurile autentice, indiscutabil folositoare ce s-au scris în omenire, chiar pe parcursul aceleaşi opere s-au strecurat şi falsităţi ce nu fac decât să dezorienteze şi să creeze suferinţă. Poate autorul acelor scrieri, om fiind, chiar dacă a primit o rază de inspiraţie dintr-o lume superioară, nu a putut să nu exprime câteva lucruri aşa cum le-a văzut cu mintea lui umană, plină de temeri, incapabil să vadă continuitatea socială a speciei fără ele.

Vorbim în primul rând de teama de moarte. Voi da două exemple din cercuri extrem de diferite.

Papa Ioan Paul al doilea a fost fără îndoială un om care a dorit binele speciei umane şi nu s-a dezis nici prin vorbe, nici prin fapte de la acest lucru. El spunea mereu în ultima parte a vieţii „Nu vă fie frică!” ştiind că cel mai odios duşman al omului se află în interiorul său sub forma personalităţii rău formate. Ideea acestui om era clară: nu vă fie teamă, căci nu aveţi de ce! Prea multe însă nu a putut să ne spună ca să nu intre în conflict cu doctrina de milenii a creştinismului. Ce minune ar fi să se poată intră în sufletul şi în mintea omului! Ce uimiţi am fi să auzim sau să vedem scrise în faţa ochilor cele mai intime gânduri ale lui Ioan Paul al doilea în momentele sale de profundă meditaţie!...

Uspenski, un mistic modern instruit în şcoala cu rădăcini antice a lui Gurdjieff, spunea că există şapte lumi posibile, șapte trepte de existenţă, de sus în jos începând cu Absolutul, Toate Lumile, Toţi Sorii, Soarele, Toate Planetele, Pământul şi Luna. Conform acestei teorii toţi suntem nişte pedepsiţi care trăim efectele gândurilor şi faptelor greşite avute într-o altă lume mai veche şi mai bună. La început ea a fost Absolutul, apoi alta divizată din acesta, şi tot aşa căzând tot mai jos şi mai jos până ce am ajuns aici într-o stare pe care de multe ori ne închipuim că nu poate fi înlocuită cu nimic mai rău. Şi totuşi sistemul acesta ne informează că în câmpul de existenţă a Lunii poate fi mai rău, şi în acelaşi timp el admite că pot exista lumi ale întunericului, chiar mai apăsătoare decât Luna.

Ajunşi la acest punct al discuţie, parcă toţi cădem de acord că dacă am trăit în lumi mai bune, ca să ne satisfacem simţurile probabil, am ştiut ce pierdem şi unde ajungem căzând, dar de aici mai jos, ştiind aceste lucruri, nimeni parcă nu vrea să mai cadă.

Tot acest sistem ne învaţă că simţirea de sine este primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere pentru a începe să corectăm neajunsurile care s-au abătut asupra noastră odată cu existenţa în această lume neprietenoasă. Prin simţire de sine putem vedea minciuna care ne înconjoară din toate părţile şi trecând prin alte procese alchimic putem învăţa cum să ajungem la Realitate.

Iar începutul este la îndemâna noastră, a tuturor, teoretic. Practic este mai greu pentru că nu toţi oamenii înţeleg necesitatea simţirii de sine şi motivaţia eliberării. Karma îşi urmează cursul şi cauza trebuie să-şi trăiască efectul.

Dar frica de moarte, de părăsire a unei lumi inferioare este anacronică. Dacă ai ideea ce înseamnă virtutea şi acţionezi cu consecvenţa pentru realizarea ei, chiar dacă pe acest drum extrem de anevoios vei comite şi greşeli, nu ai de ce să te temi dacă devii interesat de simţirea de sine. Existenţa ce va urma nu poate fi mai rea decât aceasta! De fapt moartea este o minciună şi dacă tot nu înţelegem ce presupune această transformare de ce ar trebui să ne mai gândim la ea în aceşti termeni ameninţători? Frica de propria moarte, de moartea copiilor, a părinţilor, a fraţilor şi a tuturor celor apropiaţi ne ucide orice posibilitate de a fi atenţi la cel care ne locuieşte ca sămânţă a Absolutului. Fiind însă conştienți de el devenim conştienţi de sine pentru că cel care credem că suntem este doar o minciună. 
Teama de moarte, această formă de exploatare a întunericului dintr-o lume vădit inferioară, ne distruge speranţa trezirii în cel mai perfid mod cu putinţă.
Ei şi ce dacă voi muri? - îndrăzneşte să spui asta şi te vei simţi mai bine. Sau ce sunt cei dragi dacă nu sunt particulele întregului cu care ai fost una în Absolut şi chiar în lumile superioare?! Acolo nu numai că ai posibilitatea să te întâlneşti cu ei dacă te trezeşti din acest somn care a născut monştri, dar ai chiar posibilitatea să fii una cu ei nedivizat de aceea puzderie de eu-ri, lucru pe care Uspenski nu l-a spus prea clar, dar care este o realitate indiscutabilă: eu-rile interioare, coborând pe raza creaţie nasc eu-rile exterioare. Astfel cei dragi, rudele şi prietenii, în lumea anterioară au făcut parte din tine, dar pentru că ai încurajat prin inconştienţă existenţa acestei multitudini de eu-ri interioare și le-ai lăsat să trăncănească în neștire ele au devenit organisme vii și acum te fac să suferi.
Cum le poţi aduna din nou în tine? Urcând în lumea superioară prin procesele alchimice extrem de variate pe care le indică sursele autorizate. Cum să distingem sursele false de cele autorizate? Prima regulă este să vrei să te trezeşti măcar pentru o clipă, să vrei să evoluezi şi să iubeşti adevărul. A doua este că nu trebuie să te duci acolo unde se duce turma, pentru că turmele sunt ghidate de un simţ inconştient care admite sacrificarea indivizilor care se află pe margini pentru protejarea celor care se află în mijloc. Iar cei din mijloc sunt exploatatorii, foarte încântaţi de confortul lor relativ, făcând tot ce le stă în putere ca să perpetueze minciuna.
Alungarea fricii de moarte nu trebuie înţeleasă ca o lipsă de respect pentru viaţă.
În continuare trebuie să facem tot ce e natural cu putinţă să vindecăm orice aripă frântă, să însănătoşim orice fiinţă în suferinţă, dar dacă natura nu vrea să o mai reţină în această formă să nu mai desperăm că până acum. Ceea ce ne temem că va muri este posibil să se nască pentru o viaţa mult mai bună şi mai dreaptă, care ne va chema după ea sub aripa lumilor superioare.
Când spiritul ne pătrunde și suntem conștienți de el orice moment de meditaţie este o clipă de împăcare.