luni, 3 martie 2014

Calea cunoaşterii Sinelui

Există momente în viață când realitatea poate fi văzută şi exprimată. Noi le numim clipe de conştienţă de Sine, adică clipe de cunoaştere a adevărului.
Un fior ciudat mă învăluie şi deşi cuvintele îmi vin cu greutate ştiu că ceea ce voi spune în continuare este un moment de luciditate și adevăr.
Cu mici excepţii omul trăieşte în continuare într-o mare suferinţă. În trecut ea îşi găsea expresia mai ales în trup. Intemperiile naturii, foamea şi sabia îl loveau fără milă. Acum aceste anomalii s-au mai diminuat, dar suferinţa a rămas aceeaşi pentru că ea s-a mutat în minte. Satisfacerea simţurilor, bogăţia şi gloria evident nu ne mai pot ajuta. Să greşeşti e omeneşte dar să persişti în greşeală este deja absurd.
În fine, e cazul să luam taurul de coarne şi să vedem ce ne creează suferinţa. Norocul şi neşansa nu vor dispare din lume, bătrâneţea şi despărţirea de fiinţele dragi minţii noastre nu vor înceta, dar o soluţie ca suferinţa să nu mai bată atât de violent în noi există.
Am spus că trebuie să luam taurul de coarne, dar de fapt ar fi fost mai bine să spun că trebuie să luam dracul de coarne, pentru că după o eternitate de căutări concluzia mea finală și definitivă este că frica este cauza primordială a suferinţei. În limbaj popular frica poartă numele de drac şi această mizerie trebuie scoasă odată şi odată afară.
Am căutat cu ardoare o forţă mai presus de orice care să-mi alunge frica şi îndoielile. Am căutat printre îngeri şi am întrebat de Dumnezeu. M-am dus la biserică şi m-am târât pe jos în genunchi. M-am umilit, am plâns și am renunţat la toate credinţele mele interioare, acceptându-le pe ale altora, în speranţa că liniştea se va institui în mine şi în sfârşit voi fi fericit. M-am frânt ca o trestie şi mă mai ţineam doar în aţe. După foarte mulţi ani în care m-am simţit foarte puternic controlul meu psihic era acum spre final. Ravagiile a ceea ce în filozofia ocultă este cunoscut ca trezirea lui kundalini erau în floare. Singurul om în fața căruia mi-am deschis sufletul, cel pe care l-am mai prezentat pe parcursul acestui blog cu inițiala N., mi-am dat seama că nu mai putea să mă înțeleagă, vorbindu-mi doar de lucruri din care frica din mine reținea numai ceea ce putea să o alimenteze!!! Ideile despre care îmi vorbea precum „ distrugerea esenţei (sufletului) când emoţiile negative intră în ea” îmi sunau în minte ca o ameninţare iminentă şi devastatoare. Eram într-o stare groaznică şi el nu realiza desperarea în care trăiam, vorbindu-mi în continuare de lucruri care nu făcea decât să-mi obosească mintea şi să-mi întreţină frica. Desigur el avea mintea plină de intenţii bune, dar nu putea face nimic, pentru că acum înţeleg: omul poate face ceva bun pentru el numai dacă şi-l face singur. Această concluzie s-a întărit, iar acum este absolută: numai sinele ne poate ajuta, nu există nici o forţă în tot universul dacă noi nu suntem prezenţi. Cuvintele sunt literă moartă dacă nu îşi găsesc locul potrivit în care să vibreze, cel mult pot deveni săbii care să adâncească suferinţa. Fără participarea fiinţei interioare, fără sine, Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar când teoria îşi găseşte reflectarea în practică apare adevărata înfăţişare a lui Dumnezeu – omul însuși în multitudinea sa de forme și exprimări.
Așadar viaţa este a fi şi dacă nu există a fi nu există nici întrebări asupra modului cum ceva trebuie să fie. Suntem pe tărâmul lui a fi şi soluţiile trebuie căutate în lumea lui a fi.
S-ar putea invoca faptul că universul este al zeilor și al dumnezeilor, dar dacă noi nu am fi vii faţă de cine ar mai fi ei zei și dumnezei?! Oare nu e cazul să vedem că aceste fiinţe măreţe nu sunt decât posibilităţile noastre şi că în afara vieţii indivizibile, precum în noi așa în tot universul nimic nu mai există?! Precum este apa în care trăiesc peştii, precum este aerul în care respiră toate vietăţile aşa este Viaţa - atmosfera şi substanţa subtilă care unifică toate fiinţele şi le dă statutul de a fi vii, un continuum permanent şi indivizibil, şi cine cunoaşte o părticică a ei, respectiv propria fiinţă, o cunoaşte în întregime şi moartea nu-l mai poate răpune. Fiindcă el intră în posesia celei mai desăvârşite cunoaşteri şi înţelege că ceea ce este viu acum aşa va rămâne pentru totdeauna, că numai forma poate suferi schimbări, de dragul frumuseţii şi diversităţii. Din acel moment el nu mai vede nici un rău, şi fericirea care nu-i mai poate fi luată se depune pe formă sa şi îi străluceşte pe faţă.


*

Cum a apărut frica în lume, şi mă refer la frica de moarte în primul rând precum şi la cea faţă de "judecata de apoi"? Înainte de apariţia civilizaţie moartea făcea parte din viaţă şi nimeni nu-i dădea semnificaţia îngrozitoare care i se dă astăzi. Păi să vă spun. Nişte şmecheri s-au gândit cum ar putea să profite de munca altora şi au declarat că nu Sinele Suprem neseparat de tine este imanent, omniprezent, indivizibil și indestructibil ci o anume individualitate și persoană însărcinată să ne judece și să ne pedepsească. Acum îi înţeleg, au vrut să menţină controlul, dar eu care am posibilitatea să văd adevărul de ce aş mai avea nevoie de frică? Conştiinţa, simplu lucru de a şti că „ce ţie nu-ţi place altuia nu face” pentru mine e arhisuficient şi ţarcurile exprimate prin legi represive eu nu le mai suport, nici pe cei care le tot inventează.
Eu sunt viaţa tuturor formelor de viaţă şi frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune! Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua. Lucrurile, prietenii şi membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naşte, îmbătrâni şi muri pentru că ele sunt forme ale minţii, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Acelaşi voi rămâne, viu şi cald în mine şi pretutindeni, şi dacă poţi, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ţi frica şi priveşte viaţa cu încredere!
Tu eşti sensul şi scopul acestui univers, nu-ţi mai irosi nici o clipă din viaţa ta gândind răul şi lăsându-l în felul acesta să pună mâna pe tine.


*

Lumea este ca o mocirlă unde germinează o sămânţă. Ea se transformă în plantă şi când planta înfloreşte se descoperă Sinele.
Atunci realizezi că deşi pari o părticică infimă dintr-un întreg incomensurabil tu eşti întregul fiindcă informaţia în universul acesta circulă cu viteza vieţii și tot ce simte altul poți simți și tu.
Toate nodurile corpului tău se dezleagă şi Dumnezeu-Viaţa începe să se exprime prin tine. Corpul, mintea și sentimentele se unifică în tine și intri în armonie cu universul.
Dar Dumnezeu-Viața nu te obligă; dacă corpul ți-e plin de noduri-chakre închise care nu permit energiei să circule liber el nu se face simțit. Deschiderea acestor chakre este sarcina fiecărui om în parte prin meditație, efort și sacrificiu.
Cu mintea (analitică) care este un instrument și un spin operezi nodurile care se află în tine şi le deschizi. Cu mintea care este un spin scoţi un alt spin care este iluzia din tine. Apoi unificând faptele şi conştiinţa trăiești, în sfârşit, de dragul tău, de dragul Sinelui.