miercuri, 9 martie 2016

Căderea unui zeu

Cine poate înțelege durerea din sufletul unui om?... Așa cum nu poți simți durerea lui când se taie sau se lovește, tot așa nu poți simți durerea din sufletul său... În cel mai bun caz noi facem o asociere cu durerea pe care am resimțit-o într-o situație similară de demult și cu emfază spunem: da, înțeleg! Dar oare chiar înțelegem?! Amintirea nu oferă niciodată aceleași simțăminte ca faptul trăit!... Dar despre durerea pe care unii o poartă zi și noapte, pe timp de veghe și chiar în vis ce mai putem spune? O înțelegem și pe aceea?...
De mic copil un dor mai presus de cuvinte mi-a mistuit mintea și mi-a ars simțurile. Voiam să spun ceva dar cuvintele mi se opreau mereu într-un geamăt. Mi se opreau pentru că nu știam cum să traduc în limba oamenilor simțământul pe care-l aveam. Erau crâmpeie de gânduri și cuvinte, dar nimic coerent, nimic clar. Cu greu, foarte greu, ajutat de cei care au trăit experiențe similare am realizat ce voiam sa spun: Ce e cu voi?! Cum de nu mă recunoașteți?! Eu sunt cea mai importantă ființă a universului!
Dar precum acest simțământ era departe de sfera cuvintelor, tot așa cei din jur mă priveau cu nepăsare sau râdeau de mine ori de câte ori deschideam gura. Eu, această ființă născută cu puterea de a vedea lucrurile în chiar esența lor, atât de aproape de izvorul divin care îmi dăduse viață, a trebuit să mă închid în sine și să-mi ascund sufletul cât mai adânc, departe de privirile oamenilor.
Pe brânci sau târâș am depășit tinerețea și am devenit om matur. M-am căsătorit și am avut copii, dar nici soția și nici copii nu au putut să mă recunoască. Prin jurul anului 2000 am descoperit cuvintele înțelepților, în special a celor yoghini, și încetul cu încetul viața mea a luat sens și am început să-mi găsesc cuvintele. Am început să înțeleg de ce m-am simțit cea mai importantă ființă a universului. Am reușit în acea perioadă între anii 2005-2008 să scriu câteva cărți și parcă cu fiecare zi căpătam tot mai multă încredere în mine. Lumina care mă îndruma era vie și o mulțime de oameni îmi confirmau calitatea trăirilor și a înțelegerii. Cuvântul meu era ferm, trupul vertical, creștetul îmi atingea cerul. Nu era nimic fals și nimic greșit în atitudinea mea față de oameni. Bunăvoința și iertarea mea față de ei era întreagă. Îmi făcusem deja un obicei din a uita toate neajunsurile trecutului. Eram conectat la o sursă de energie inepuizabilă și o forță minunată începea să se dezvolte în mine. Mă simțeam atât de puternic și stăpân peste materia din jur încât simțeam că dacă aș intra în trupul unui om, oricât de bolnav, l-aș putea face sănătos într-o clipită.
Tot în această perioadă, inspirat probabil de unele idei aparținând lui Jasmuheen, am început exercițiile de hrănire cu lumină. Cu mult înainte de a mă ocupa de ele începusem să simt ca și cum o lumină ar trăi în mine fiindu-mi în același timp o sursă inepuizabilă de inspirație și bună dispoziție. Așa că mi-am zis, de ce să nu folosesc această lumină pentru crearea unei minuni printre oameni, aceea de a fi independent de orice sursă de hrană grosieră, hrănindu-mă numai cu lumină? Chiar dacă de felul meu eram un gurmand și plăcerea gustului era poate cea mai mare dintre plăcerile vieții mele am întrevăzut libertatea care poate să mi se ofere dobândind un corp de lumină care să nu mai fie constrâns de legile materie.
Astfel am început munca. Puteam să mănânc doar o dată la doua trei zile, credeam cu sinceritatea că în curând voi putea trăi doar cu lumină. În mare parte exercițiul meu de hrănire cu lumină era reprezentat de vizualizarea Soarelui și apoi de transferul luminii din creștet până în tălpile picioarelor. Asemeni Dumnezeului biblic am văzut că lumina este bună și mă simțeam din ce în ce mai încrezător.
Dar lunile treceau și anii treceau, iar corpul meu rămânea tot din carne, și ce era mai grav arăta din ce în ce mai slăbit. Toate celule trupului meu îmi strigau: vrem să trăim!, dar eu insistam să le înfometez și să le chinuiesc. Trupul meu tânăr susținut de o minte puternică și încrezătoare îmi rezistase ani de zile, dar acum era spre final. Dezastrul părea total… Nu mai aveam pentru ce trăi! Nu mi-am putut îndeplini jurământul față de mine însumi, acela de a avea un corp de lumină, nu mi-am putut ține nici promisiunea față de oameni… Trebuia să le spun adevărul… am mințit sau m-am grăbit să afirm că mă pot hrăni cu lumină , dar iată că nu pot, sunt doar un vierme care se hrănește cu țărână și sunt atât de departe de cer...
Cât fusesem în putere îmi făcusem prieteni, iar ei începuseră să aibă încredere în mine și să aștepte de la mine o speranță și un ajutor. Cum le puteam spune acum: nu pot face nimic pentru voi, precum nici pentru mine, sunt un ratat și un învins…
Credeți că puteți înțelege durerea unui om? Dar a unui zeu? Căci zeu este cel care se crede zeu cu toată mintea și cu toate puterile lui și nu altul... Iar eu mă simțisem un zeu în toată gloria sa.
Pentru cei care n-au îndrăznit nimic de-a lungul întregii lor vieți lucrurile sunt simple si se succed ca anotimpurile, dar cel care a crezut cu adevărat în Dumnezeu și observă că așteptările nu i s-au adeverit au cum credeți că se simte? Pentru cel care urmează o cale religioasă clasică lucrurile sunt simple, el se așteaptă să-l vadă pe Dumnezeu după ce trupul îi este înghițit de țărână, dar cel care a vrut să-l vadă în Viață cu ce se mai poate consola când toate așteptările îi sunt ruinate?
Dintr-o mândră cetate care fusesem acum eram plin de găuri și de răni, intra oricine printre zidurile mele, mă batjocoreau și mă scuipau. În acea perioadă am desființat grupul Om înspre înger de pe facebook și am plecat învins de pe câmpul de luptă. Nu mai aveam nici o energie și nici o motivație. Fără posibilitatea realizării corpului de lumină nu mai aveam nimic cu ce să stau în fața oamenilor. Cuvintele și teoriile goale îmi produceau pur și simplu greață.
Ferice de cei care speră că așteptările le vor fi confirmate după moarte, când Dumnezeu și un sobor de îngeri îi vor aștepta să-i răsplătească! Niciodată nu vor ști dacă s-au înșelat...
Ani întregi am mers după aceea cu capul în pământ uitat de oameni și de prieteni Un singur principiu îmi mai rămăsese: respectul față de viață exprimat prin boicotarea consumului de carne. La el nu am renunțat niciodată.
Nu cred că mi-am trezit energia kundalini în acea perioadă, cu siguranță ea a lucrat în mine tot timpul cât am încercat hrănirea cu lumină, dar este cert că prin toamna lui 2012 au apărut unele probleme. Au fost săptămâni și luni când am renunțat cu totul la orice fel de idee sau practică spirituală așteptând să mor ca un câine, și de multe ori în acest timp m-am gândit la cea mai proastă soluție posibilă: sinuciderea. Asemeni lui Eckhart Tolle am trăit în această perioadă un profund sentiment de distrugere și autodistrugere. M-am temut foarte mult pentru viața celor din jur pentru că tot timpul eram ca o bomba gata să explodeze. Viața mea se mai ținea doar în câteva ațe…
Unde am greșit?! Mi-am frământat mintea în toți acești ani să aflu un răspuns; chiar am reluat de câteva ori exercițiile de hrănire cu lumină încercând să reușesc acolo unde mai înainte am dat greș, schimbând regulile și venind cu idei noi, dar după câteva săptămâni întotdeauna a trebuit sa mă recunosc învins.
Umil și trist m-am prezentat în fața Sinelui cerându-i învățătură. El însuși părea încremenit undeva în neființă. Ușor, ușor însă mi-a oferit câteva sugestii și am început să înțeleg unde greșisem. Am realizat că lumina nu fusese pentru trup, ci fusese pentru minte și suflet, iar rostul ei nu era să-mi înlocuiască hrana trupului fizic, ci să mă ajute la crearea corpului astral. Ordinea evoluției spirituale nu este întâi renunțarea la hrana fizică și prin asta dobândirea corpului astral, ci întâi realizarea corpului astral și apoi în mod natural și fără efort renunțarea la hrana fizică. Greșeala mea a fost să-mi închipui că lumina poate înlocui hrana, când de fapt munca pentru procurarea hranei este o pârghie de căpătâi a oamenilor în descoperirea inteligenței și înțelepciunii.
Acum știu că sufletul-conștiință ce mă reprezintă va putea să aibă o continuitate mult mai mare în cadrul corpului astral, dar numai atunci când va veni timpul și va fi pe deplin pregătit.
Important în acest moment este că mi-a revenit încrederea în lumină. Știu că așa cum m-a inspirat pe vremuri o va face și de acum înainte dacă o voi lăsa să lucreze în mine cu răbdare și atenție. Scopul corpului astral și prin el a uniunii tot mai conștiente cu universul este promisiunea divinității din mine. De această dată însă nu-mi mai propun termene și nu mai vreau să demonstrez nimic nimănui. Tot ce scriu este pentru mine și dacă îi va ajuta și pe alții, Domnul fie slăvit, dacă nu, înseamnă că ajutorul din afară este o iluzie. Cel mai important lucru este că atât cât voi putea fi conștient voi avea posibilitatea să lucrez cu lumina, iar această lumină este chiar lumina Sinelui meu. În orice atom, în orice om și în universul întreg Sinele este unul. Dacă eu voi reuși cu acest trup sau cu cele viitoare toți strămoșii, părinții și frații mei vor fi mântuiți, pentru ca eu sunt una cu ei și ei sunt una cu mine. Dacă eu voi reuși toată omenirea va fi salvată, pentru că eu sunt una cu omenirea și toată omenirea este una cu mine. Dacă oricare alt om va reuși eu voi reuși pentru că orice om și ființa mea sunt una.


PS. 2017

Și totuși acest articol este rezultatul unei slăbiciuni temporare a persoanei mele umane. Cel înțelept își va da seama ca ființa mea reală nu poate fi înfrântă, măcar și din simplul motiv că nu există un adversar obiectiv care s-o înfrângă.